Amintiri interpretate

Ecoul sărbătorilor Pascale mai că s-a stins de tot. Toaca a tăcut. E uitare. Evlavia caută prin şifonier hainele de scandal, de ieşire la iarbă verde, doar se apropie în pas de hei-rup 1 MAI muncitoresc, faină ocazie de distracţii. Distracţii de toate felurile, în general condiţionate de vârstă şi… buget. Grijuliu Statul veghează la bunul mers al cheltuielilor noastre oferind bugetarilor o zi liberă… cu recuperare ! Vorbim de 2 Mai. O zi ce în trecut a inspirat nume de staţiuni sau chiar 2 Mai al tineretului. De ce? Pentru simplul fapt că era o zi cu adevărat liberă legată de Ziua Muncii. Asta poate şi pentru că dimineaţa zilei de 1 Mai ne era ocupată cu ceva defilări mobilate cu pancarte sforăitoare şi steaguri tricolore, portrete retuşate ale nepreţuiţilor conducători, steaguri roşii ale Partidului Comunist şi alte mărunţişuri de care nu-mi mai amintesc cu exactitate. Ăsta era momentul nasol de la prima oră, defilarea. Dar după, să te ţii frate. Mititei, bere, cremvurşti, muştar la vrac diluat cu apă, franzele feliate în felii transparente, aracola, frucola, lămâiţă şi alte răcoritoare de care mulţi dintre cititorii mei n-au auzit. Nu-i bai.

De la Gară la Teatru pe ambele părţi ale Bulevardului Republicii erau amplasate tarabe cu produsele de care tocmai am vorbit. La fel şi-n pădure la Ceala. Toate fain frumos ornate cu pânze roşii, culoarea atotputernicului Partid ce hrănea şi distra deopotrivă… poporul. Bine, asemenea huzureli se întîmplau de 1 Mai şi de 23 August. Zi pe care nu o mai sărbătorim de parcă nu am fi participat la cel de al Doilea Război Mondial. Despre 23 August ăsta vă promit că vom discuta la timpul potrivit. Aţi ghicit, în august anu’ ăsta. Nici o clipă nu m-am îndoit de capacitatea voastră de intuiţie…

Dacă mă mai suportaţi puţin mai mult, astăzi am chef de scris, doresc să vă povestesc că mie, copil fiind, cel mai mult îmi plăcea să merg cu tinerii mei părinţi de 1 Mai în Pădurice, lîngă lacul de la Podgoria. Pe vremea aia parcul era mult mai întins şi mai … natural. Fără tăbliţe „Nu călcăţi iarba”, tovarăşii serveau mititelul şi berea în stil pic-nic… Astăzi nu pare mare scofală, dar la vremea aia era… democraţie.

Poate că Păduricea mi-a rămas în suflet din mai multe motive, fără legătură cu subiectul de astăzi. Pe aleea ce leagă astăzi Consiliul Judeţean cu colţul străzii Peneş Curcanul (azi Aristide Dragomir, un fost drag coleg de la „Proiectări”) am trăit spaime, iubiri, nesiguranţă, speranţe, bucurii, înfrîngeri sau neaşteptate victorii cu mine însumi ori cu lumea înconjurătoare. Pare pompos? Vă voi demonstra că nu-i chiar aşa.

Pe vremea cînd locomotivele cu aburi erau la modă iar eu aveam vreo şase ani, părinţii, aşa cum era şi firesc, m-au înscris în clasa a-I-a la şcoală. Vorbim de Generală 19 (actual 4).

Pînă aici toate bune şi frumoase, numai că familia mea locuia în staţia CFR Glogovăţ, tata fiind repartizat aici ca impiegat de mişcare. Aşadar drumul către şcoală şi retur m-a făcut, probabil, unul dintre cei mai tineri navetişti. Hai să reconstituim o zi de şcoală obişnuită. Trenul de navetă era Simeria – Arad – Simeria. Înainte de şapte dimineaţa mama mă îmbraca pentru şcoală, după care mă urca în tren, ţinînd cont că la Glogovăţ nu aveam peroane. Şi chiar dacă ar fi fost, tot nu puteam ajunge la scara vagonului. Ştiam că trebuie să cobor la prima, la fel cum ştiau şi ceilalţi navetişti ce îmi purtau de grijă. Odată coborît din tren o porneam spre şcoală, indiferent de anotimp pe Miron Costin şi apoi prin … Pădurice, pe lîngă Bazinul de înot şi fosta Fabrică de Lapte pînă la şcoală. Aici ajungeam dacă trenul nu avea întîrziere cu mult înaintea colegilor mei… După ore o luam încetuţ spre gară, unde la linia doi peron mă aştepta trenul de Simeria cu plecare la ora 14 şi ceva. Ca să pot urca în tren mă foloseam de genunchi. Întotdeauna urcam în vagonul al doilea de la locomotivă. Nu am să uit niciodată mirosul greu al vagonului de clasa a-2-a cu muşamalele tăiate, în care vara te lua cu leşin de cald iar iarna (credeţi-mă că erau ierni) îmi clănţăneau dinţi-n gură la propriu. Ajuns la destinaţie mă cobora tata… Şi tot aşa prieteni, pînă prin clasa a-IV-a cînd ne-am mutat la Arad … lîngă şcoală.

Destinul a hotărît sau mi-a fost hotărît ca bună parte din viaţă să fie legată de Pădurice şi aleea ce duce spre … gară. După terminarea şcolii generale am urmat Liceul Sportiv din Timişoara. Şi astfel, iată-mă din nou timp de patru ani, acum adolescent fiind, călcînd cu paşi mai siguri pe urmele paşilor din speriata copilărie… Pe acelaşi drum am plecat de nenumărate ori cu speranţă sau teamă şi m-am întors învingător sau învins. Sportul nu înseamnă doar satisfacţii şi glorie. Suferinţa şi frustrarea sunt ingrediente de care novicii trebuie să ţină seama. Dar drumul meu prin Pădurice a continuat o bună bucată de timp (de viaţă ?) şi pe vremea cînd am lucrat la Institutul de Proiectări. Drumurile spre şi de la gară pentru nenumăratele deplasări făcute pe vremea aceea numai cu trenul au făcut ca paşii hotărîţi ai tînărului puternic să facă uitată spaima şi şovăiala trecutului.

Lupul tînăr şi puternic nu-şi schimbă niciodată cărarea … dar calcă din ce în ce mai sigur pe ea!

Pe aleea asta, unde am luat de mînă la prima întîlnire o fată, am luat bacalaureatul şi un duş rece cînd m-au picat miticii la IEFS Bucureşti, aici unde am luat lecţii de viaţă jucîndu-mă cu alţi copii de vîrsta mea, poate nu vă vine să credeţi, dar există un martor viu care le-a văzut şi le poate confirma pe toate!

Lîngă sediul Consiliului Judeţean, aproape de colţ, cum mergi către gară, stă falnic un pin înalt şi bătrîn, golaş la trunchi, uşor trist şi enigmatic, rămas surprinzător înfipt în mijlocul trotuarului… Nu ştiu dacă l-a ocrotit cineva sau ceva, dar încă trec pe lîngă el şi ştiu sigur că el ştie asta şi mă recunoaşte…

Aşa cum vă recunoaşte şi pe voi toţi cei ce l-aţi observat măcar că există!