Arta de nu tăcea

Unii ne consideră cinici. Alţii, mult prea ironici. Majoritatea crede (sau cred, de fapt, că e mai mulţi) că ne „mâncăm” cu politicienii, cu oamenii din administraţie sau cu alţi plenipotenţiari, doar pentru a arăta că existăm şi noi.

Adevărul este că prea multă lume tace. Prea mulţi dintre noi preferăm să tăcem, să ne facem că nu observăm decât să luăm atitudine, să ne demonstrăm spiritul civic. O facem rar, cel mai ades în momente de bravură, chiar dacă uneori cu folos, aşa cum a fost cazul alegerilor prezidenţiale din această toamnă. Parcă a dispărut acel spirit revoluţionar care acum 25 de ani ne-a adus libertatea, dar o libertate scump decontată atunci, pentru care plătim „în rate” an de an, ca o perpetuă generaţie de sacrificiu. Poate şi asta e o cauză, amorţeala care ne caracterizează venind ca o consecinţă logică a resemnării colective (parţial, pentru a nu generaliza) dată de ideea că şi-aşa nu putem schimba mersul lucrurilor. Deşi, ar trebui să avem tocmai acest imbold, certitudinea că tocmai PUTEM SCHIMBA!

Cam asta e optica pe care încearcă să o dezvolte Flacăra Roşie. Pe piaţă de şapte ani şi jumătate (mai mult decât Brad Pitt în Tibet!!!) Flacăra Roşie a pornit cu deviza „Nimeni nu ne stă în cale”. Şi, cu toată lipsa de modestie de care dau dovadă acum, cred că s-a ţinut de cuvânt. Aciditatea, pamfletul, ironiile sau miştocărelile sunt ingredientele de bază ale acestui produs gazetăresc. Dincolo de modul de abordare, rămâne însă ideea de a nu rămâne nepăsători. De a nu ne alinia, de a nu fi conformişti şi obedienţi, cum îi place unui prieten de-al meu să se exprime.

Cred că acesta ar trebui să fie rolul presei, mai ales într-o ţară ca România, aflată într-o veşnică şi ciclică tranziţie, de la un preşedinte la altul, de la un ciclu parlamentar la celălalt. Presa să fie, într-adevăr, un câine de pază al societăţii, nu un pudel gata să facă sluj, pentru a-i impresiona pe oaspeţii stăpânului, iar la sfârşit să primească o bucăţică de zahăr candel. Din păcate, presa arădeană în marea ei parte, are dinţii cam tociţi şi, când încearcă să „muşte” din cineva, mai mult molfăie decât să rănească. Subliniez: Presa, nu ziariştii, pentru că în ciuda situaţiei actuale a mass-mediei arădene, încă avem ziarişti buni şi foarte buni, dar cărora le este de cele mai multe ori îngrădită exprimarea.

Flacăra încearcă – cu succes aş zice – să refuze să se alinieze oricărui interes politicianist, aşa cum a făcut-o pe tot parcursul anului 2014. Şi al anului 2014.

Cu promisiunea că vom fi împreună şi în 2015, vă urez, în nume propriu, dar şi în al colegilor mei, Sărbători Fericite!

(Articolul a fost scris pentru săptămânalul Flacăra Roşie)