Auro-Maidanul şi dubla morală americană în Ucraina

„Nu poţi să te năpusteşti asupra altei ţări sub pretexte inventate, pentru a-ţi impune propriile interese”. Declaraţia aparţine ministrului de externe american John Kerry. Administraţia americana condamnă „incredibilul act de agresiune” prin care Rusia a încălcat suveranitatea Ucrainei şi o serie de tratate internaţionale. „Desigur că are dreptate Kerry, în aceasta privinţă. Suntem însă oare tocmai noi, americanii, îndreptăţiţi să dăm public lecţii de morala?”, se întreabă Washington Post, citat de Tagesschau.de.

Dubla morală
E vorba de „o dublă morală”, aplicată în funcţie de interesele americane ale momentului? „Fiecare situaţie e altfel”, a replicat purtătoarea de cuvânt a ministrului de externe John Kerry, Jen Psaki, într-un interviu acordat corespondentei la Washington, Silke Hasselmann, a postului de radio MDR Hörfunk.

De ce altfel? Pentru că interesele americane o cer, din când în când, am zice noi, în ton cu Hasselmann. Lumea îşi aduce aminte de anul 1983, când preşedintele SUA de atunci, Ronald Reagan, trimitea armata în micul stat din Antile, Grenada, sub pretextul protecţiei câtorva sute de studenţi americani aflaţi pe insula. Guvernul Grenadei cade, intervenţia americană pune capăt unui mic experiment socialist deranjant.

În 7 octombrie 2001, coaliţia internaţionala împotriva terorismului mărşăluieşte în Afghanistan. Sub sloganul „Enduring Freedom”, SUA implică în vasta acţiune militară statele membre ale NATO. Bilanţul misiunii care se întinde peste un deceniu e halucinant: enorme pierderi materiale, abuzuri şi corupţie, mii de morţi, militari şi civili. Iar democraţia afgana e doar un cuvant din import.

În martie 2003, fostul preşedinte american George W. Bush începe războiul din Irak pretextând că Saddam Hussein ar fi ascuns arme de distrugere în masă, fapt care s-a dovedit ulterior neadevărat. Pentru intervenţia militară, SUA nu a avut mandat ONU, dar a fost susţinută de întregul Senat american, inclusiv de miniştrii de externe Hillary Clinton, ulterior John Kerry.

Au urmat primăverile arabe, războiul din Siria. SUA, vârful de lance al NATO, e peste tot. Se vrea export de democraţie, însă numai atat? Ce se vrea în Ucraina, dincolo de aspiraţia unei părţi a populaţiei la un viitor european?

Războiul Rece
În talk-show-ul politic moderat de Maybrit Illner, difuzat în 6 martie de a doua televiziune de stat germană, ZDF, s-a vorbit despre „războiul nervilor între marile puteri” şi despre eventualitatea unui nou Război Rece între Vest şi Est. Mai precis între americani şi rusi, căci Europa ezită, conştientă de interesele sale economice şi de pace durabilă cu Federaţia Rusă.

Unul dintre invitaţii emisiunii a fost Egon Bahr, fost ministru şi politolog foarte respectat. Bahr a evocat sprijinul logistic şi chiar propagandistic al SUA în protestele de pe Maidanul din Kiev, spunând că acolo s-ar fi auzit vocea „Free Europe”, adică a Europei libere, un post de radio activ şi pe vremea Războiului Rece. El a adăugat că nu îşi dă seama „care e de fapt baza legală a guvernului acum în funcţie la Kiev”. Arhitect consecvent al unei politici de detensionare, Bahr a spus că soluţionarea conflictului din Ucraina se poate realiza doar prin consens cu Rusia, UE, Polonia şi SUA.

Însă vor SUA cu adevărat relaxarea acestui conflict? Bahr crede că nu, în ceea ce-i priveşte pe republicanii americani. Aceştia încearcă prin orice mijloace să-l decredibilizeze pe preşedintele Barack Obama, prezentându-l drept un preşedinte de stat slab. Iar lobby-ul militarist din aripa republicană a Congresului american e foarte puternic. Astfel, un nou Război Rece ar fi pe placul acestei aripi politice şi al producătorilor de armament. „Ştim ce fac ei. Asta e o imixtiune. Republicanii americani au făcut Razboi Rece, la Kiev”, crede Egon Bahr.

Un alt invitat al emisiunii difuzate la ZDF a fost Jakob Augstein, publicist şi fiu al fondatorului publicaţiei Spiegel. Augstein a criticat şi marile puteri ale UE, care au crezut, în mod „naiv”, că Putin ar putea renunţa la Crimeea şi au aruncat cârligul european Ucrainei, fără a-şi putea asuma responsabil şi fără a avea reale mijloace financiare pentru a face acest pas.

„Acum vrea şi Ucraina în Europa, însă putem face foarte puţin pentru ea”, a spus Augstein. În plus, în guvernul de tranziţie de la Kiev „din păcate sunt mulţi adevăraţi nazişti. Tocmai din punctul de vedere german, aceştia sunt oameni cu care nu ştiu dacă se doreşte imediat un acord de asociere”, a adăugat publicistul german.

Opinia germanilor
Faptul că opinia germană e împărţită referitor la legitimitatea noii puteri de la Kiev, la eficacitatea unor sancţiuni internaţionale împotriva Rusiei, ca şi în problema anexării ruseşti a peninsulei Crimeea o arată câteva sondaje de opinie.

În urma acestora, şeful Institutului de cercetare a opiniei publice Forsa, Manfred Güllner, trage concluzia că „la mulţi germani nu e înrădăcinată ideea apartenenţei Crimeei la Ucraina, şi nu la Rusia”. În plus, nemţii nu vor să fie atraşi în conflictul din peninsulă, cum au fost atraşi în cel din Afghanistan.

„Poate că germanii nu sunt înţelegători fără rezerve ai Rusiei, însă ei au, în criza din Crimeea, adesea altă părere decât politicienii şi reprezentanţii mass-mediei”, scria joi Spiegel.de. „În opinia lor, mai multe părţi sunt vinovate de escaladarea situaţiei: nu doar Rusia, ci şi noul guvern ucrainean, UE şi SUA”, întăreşte afirmaţia şi seful Institutului Forsa.

Aurul, încotro?
„Colac peste pupăză”, pe un site elveţian şi pe multe portaluri care se ocupă de cotaţiile aurului, a început să circule de săptămâna trecută, cu viteza luminii, ştirea că americanii ar fi încărcat nu doar aurul scitic, ci şi rezervele de aur ale Ucrainei, peste 42 de tone, în valoare de 1,8 miliarde de dolari. Aceasta ar fi contravaloarea unui împrumut pentru guvernul ucrainean, garantat de Fondul Monetar Internaţional.

Aurul ar fi fost transportat în secret la Fed, trezoreria SUA, unde ar fi parcat şi aurul altor ţări. „Ar fi parcat”, deoarece aurul garant al bonităţii dolarului se pare că s-ar mai fi evaporat din seifurile americane. Acum doi ani, nemţii au intrat în trepidaţie, căci sute de tone de aur german se afla la bănci din străinătate, mai ales la americani. Despre acest subiect am relatat pe larg în articolul „Aurul german la control”.

Bundesbank-ul a cerut aurul înapoi, însa din totalul de 1.500 de tone care se află în SUA, doar cinci tone de aur au fost transportate înapoi în Germania. Iar lingourile aduse ar fi fost în parte unele noi, şi nu cele depuse iniţial în buncărul băncii americane, dupa cum relatează publicaţia economica Deutsche Wirtschafts Nachrichten.de.

Au speculat americanii cu aurul străin, pentru a manipula sau controla preţul aurului? L-au folosit sau poate chiar pierdut, în tranzacţii financiare păguboase? La începutul acestui an, Focus.de analizează tema şi ajunge la concluzia că germanii sunt neliniştiţi de soarta aurului lor depozitat în străinătate, mai cu seama în SUA. Iar când e vorba de aur, „la mulţi germani înceteaza prietenia”, scrie Focus.de.

Aur a avut şi Saddam, aur a fost la Cairo sau în Afghanistan. Secretele aurului sunt însă bine păzite de autorităţi. Deşi ştirea cu aurul Ucrainei n-a fost preluată de presa mainstream, iar unii o consideră „o intoxicare rusească”, credem că e important ca măcar guvernul nou instalat în Ucraina să aducă clarificari în această problemă. Ceea ce până acum nu a făcut-o, nedezminţind informaţia care circulă în mediul public. A fost la Kiev un Euro- sau un Auro-Maidan?