Cât de Deutsch poate fi Hurezeanu dacă va fi ambasador la Berlin

În timp ce Parlamentul Românei este în parte populat de adormiţi, corupţi, sau dame cărora nu le ajung şaizeci de mii de lei pe an nici pentru coafor, naţia română se întreaba dacă Emil Hurezeanu poate fi numit ambasador la Berlin. Dacă interesele României sunt bine reprezentate de o persoană cu cetăţenie germană, care însă decenii de-a rândul a fost legată ombilical de problemele României, abordându-le public ca ziarist şi comentator politic de calibru superior.

În faţa unei probleme în parte asemănătoare, românii au mai stat acum jumătate de an, când la preşedinţia României a candidat şi câştigat un sas.

Se confrunta România cu cetăţenii şi naţionalităţi, ca probleme proprii, dar pe care nici UE încă nu le gestionează, administrativ, în spiritul unei adevărate comunităţi europene? Sunt şansele elitelor, revenite sau doritoare de a reveni în patrie, diminuate de piedici administrative cărora birocraţii de la Bucureşti, Berlin sau Bruxelles n-au putut sau n-au vrut să le găsească răspuns? Se pare că da.

Pe Emil Hurezeanu l-am întalnit la Schengen, când s-a semnat tratatul de aderare al Romaniei la UE, în 25 aprilie 2005. L-am reîntâlnit, ambii fiind pe poziţie de jurnalişti, la diverse evenimente oficiale de la Berlin. Tot aşa, la Arad, ca invitat să conferenţieze în cadrul unui program de Capitală Culturala Europeană 2021.

Cel mai des îl revăd la televizor, în jumătatea de ora zilnică şi la Digipedia de weekend, odată cu alte sute de mii de români, poate milioane cumulate în timp, care îi ascultă analizele de politică internă şi mai ales externă, în care este deosebit de doct. Informaţia sa e pertinentă, exhaustivă, dar oferită fluent şi pe înţelesul aproape al tuturor. Aceste aprecieri le fac ca telespectator şi jurnalistă ce se poziţioneaza critic faţă de discursul unui coleg de breaslă.

Despre opiniile sale, mai mult sau mai puţin gustate, mai mult sau mai puţin disputate, au comentat alţii şi ele nu fac obiectul acestui demers. În fond, unul din fundamentele democratiei, ale societăţii deschise, este discuţia contradictorie, alternativă, de păreri exprimate liber.

Anatemizarea unor luări de poziţie, care se abat de la main-stream, să speram că am lăsat-o trecutului, că ţine de alte vremi.

Ce vreau să spun este că Emil Hurezeanu este destul de informat pe temele care trebuie, pentru a nu face România de râs în calitate de ambasador în Germania, o ţară-cheie din UE. El este nu doar destul de informat ci, prin deceniile petrecute acolo, suficient de acomodat cu “modul de a fi german care nu se referă doar la limba germană), pentru a face mai bună lina comunicarea şi colaborarea instituţională dintre cele doua ţări.

Aceasta, în cazul în care “zvonurile” şi speculaţiile apărute în presă referitoare la trimiterea sa ca ambasador al României în Germania se adeveresc. Momentan, nici Administraţia Prezidenţiala, nici MAE român n-au confirmat, dar nici n-au infirmat propunerea sa ca ambasador. Iar potenţialul candidat este în stand-by: „Încă n-au fost întrunite condiţiile ca să răspund cu <> sau <>. Work in process”, a declarat, pentru HotNews, Emil Hurezeanu, printr-un sms.

„Întrebat de HotNews dacă şi-a recăpătat cetăţenia română şi a renunţat la cea germană, Emil Hurezeanu nu a mai răspuns”, adaugă site-ul de ştiri numit.

„Legea 269/2003, privind Statutul corpului diplomatic, prevede că diplomaţii români trebuie să aibă cetăţenia română, dar nu interzice dubla cetăţenie”, mai precizează jurnaliştii de la Hotnews. Din acest punct de vedere, românii se pare că sunt cu un pas înaintea germanilor, spre europenizare. În oferta de posturi din diplomaţia germană se specifică necesitatea de a fi “Deutsche oder Deutscher i. S. von Art. 116 GG”. Adica „germană sau german” în sensul unui paragraf din legea care se refera la cetăţenia germană.

Consevatorismul nemţilor în materie de cetăţenie are o lunga istorie de imigratie postbelică, în parte marcată de afluenţa de turci, dar şi de italieni, spanioli, cetăţeni ai fostei Iugoslavii, refugiaţi politici sau fugari peste graniţe în urma războaielor de după 90. Multă vreme, Germania nu a permis dubla cetăţenie, decât în cazul etnicilor germani repatriaţi din alte ţări (aproape trei milioane doar din România şi fostul URSS).

Acum, această politică restrictivă s-a mai relaxat şi dubla cetăţenie este permisă în unele cazuri, fără a fi generalizată de tot.

Cu un pas înaintea germanilor par a fi elveţienii, chiar dacă ţara lor nu e membră UE. Momentan, o condiţie de bază pentru a intra în serviciul diplomatic şi a reprezenta Elveţia în strainatate este renunţarea la dubla cetatenie. Rezerva invocată până acum era că un diplomat elveţian trebuie să se implice, fără rezerve, pentru interesele ţării sale şi să nu intre în conflict de interese majore, în probleme delicate la negocierea unor competenţe sau teme economice şi fiscale.

Conform unor informaţii apărute în presa elveţiană, Departamentul pentru afaceri externe al Elveţiei (EDA) a demarat anul trecut o revizie internă referitoare la regulamentul de personal, analizandu-se şi posibilitatea angajarii unor diplomaţi cu cetăţenie dublă sau multiplă.

Rezerva referitoare la eventuala “trădare” a intereselor unui stat, cand eşti diplomat cu dublă cetăţenie, mi se pare exagerată şi reglementată de lege în alt fel. În România, procedura e clară. Ambasadorii români sunt obligaţi, prin legea nr.269 din 17 iunie 2003, să depună un jurământ. Juramantul de credinţă faţă de statul român este obligatoriu şi are următorul conţinut, finalizat şi printr-un angajament de sorginte creştină.

„Jur să promovez şi să apăr interesele României şi ale cetăţenilor români în relaţiile internaţionale. Jur să-mi îndeplinesc cu responsabilitate, loialitate şi demnitate atribuţiile care îmi revin în promovarea politicii externe a României. Jur să respect Constituţia şi legile ţării, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, angajamentele internaţionale asumate de România, cu păstrarea strictă a secretului şi confidentialităţii asupra informaţiilor pe care le deţin ca membru al Corpului diplomatic şi consular al României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”

În ipoteza în care un diplomat “calcă în străchini”, se face vinovat de sperjur sau tradarea interesului de stat, pentru pedepsirea acestor abateri există legi. Prin urmare, Emil Hurezeanu, dacă va fi acreditat ambasador la Berlin având eventual dublă cetăţenie, germană şi româna, nu va trebui să respecte decât ceea ce a jurat. Simplu ca bună ziua. Dar oare ce a jurat, eventual în două instanţe, îl sechestrează diplomatic în vreun fel? Nu ştim dacă domnul Hurezeanu a trebuit, în anii ’80, când şi-ar fi dobândit cetăţenia germană, să depună vreun jurământ. În Germania recentă, procedura depunerii unui jurământ nu este reglementată prin lege şi putem presupune că acum treizeci de ani a fost la fel.

În anul 2005, partidul creştin-democrat german (CDU) a făcut o propunere legislativă la nivel de Cameră Superioară a Parlamentului, pentru depunerea unui jurământ la dobândirea cetăţeniei germane. Textul propus sună în felul următor: “Promit în mod solemn, ca cetăţean (cetăţeancă) german(ă), să respect Legea fundamentală şi legile Republicii Federale şi să renunţ la tot ceea ce ar putea dăuna statului german”.

Jurământul urma să fie depus în absenţa unei sublinieri de natura religioasă. Prin aceasta, Germania se arăta deschisă multiculturalismului şi diversităţii de credinţe. În prezent, la primirea certificatului care atestă dobândirea cetăţeniei germane nu se depune un jurământ formal faţă de Legea fundamentală (Grundgesetz “ înlocuitorul unei Constituţii care n-a fost adoptată nici până acum) şi legile statului german. Cetăţenilor români care au fost “încetăţeniţi” (eingeburgert), putându-şi păstra şi cetăţenia româna, li se înmanează certificatul, semneaza şi primesc o broşură cu Grundgesetz şi prevederile ei.

Dar să revenim la aspectul mai degrabă moral decât formal, al problemei ce vizează un oficial român. Stai practic, ca diplomat roman de prim rang cu dublă cetăţenie, “cu fundul în două luntri”? Răspunsul meu subiectiv este că “nu”. Atâta vreme cât Romania şi Germania sunt ţari din edificiul UE, partenere în NATO şi prietene în contextul geopolitic internaţional, un ambasador poate foarte bine să reprezinte interesele ţării sale, respectand în mod firesc Constituţia şi legile ţării unde este acreditat. Ceea ce fac şi toţi ceilalţi ambasadori, indiferent în ce ţară s-ar afla ei, căci altfel ar fi “rechemaţi”.

„Propunerea Hurezeanu” mai ridică şi o altă problemă, care îi priveşte pe mult mai mulţi români emigraţi cândva peste hotare, care au cetăţenia altui stat din UE şi care s-au întors, sau s-ar întoarce în ţară, vrând să presteze ceva pentru instituţiile statului român. În ceea ce priveşte angajarea ca bugetar, adică salariat la stat, în principiu nu există restricţii pentru cetăţenii Uniunii Europene. Există însă piedici în a li se recunoaşte vechimea în muncă efectuată pe teritoriul unui alt stat european, ceea ce îi atinge la bani, la salariul lunar. Nu ştim cum stau lucrurile în administraţiile locale sau regionale, nu ştim cum stau în ministere. O solicitare de clarificare, trimisă în urmă cu ceva timp la ANOFM, mi-a rămas fără răspuns.

Dincolo de rumoarea stârnita de propunerea lui Emil Hurezeanu – despre a cărui biografie, parcurs profesional şi alte elemente relevante cu privire la potenţiala sa numire ca ambasador se poate citi pe Europalibera.org şi Hotnews.ro -,, problema care se ridică este dacă în România lui Klaus Iohannis este loc pentru oameni competenţi, sau nu. Această problemă şi-o pun şi alţi expaţi şi foşti expaţi români, care şi-ar căuta un loc în ţară, dacă aceasta ar avea nevoie de ei. Exemplele de până acum sunt puţine. Exemplele în politica sau diplomaţia de vârf sunt aproape de zero barat.

Un fost cadru universitar de la Universitatea Maryland (SUA), numit ministru în Guvernul Ponta 3, a dat chix, fiind schimbat după 15 luni. Au sugrumat-o pe Ioana Petrescu rechinii politici de la Bucureşti sau propriile gafe legate de declaraţiile pentru presă sau de “fişa postului”? Probabil că ambele, ceea ce arată că un oficial român, fost expat, trebuie să îşi cunoască bine domeniul, dar şi regulile dâmboviţene de urmat. Românii reveniţi în ţară după ani buni de experienţă în străinătate aduc cu ei know-how, dar şi un “alt fel”. Acesta nu este neapărat cel agreat de mulţi români din ţară, pentru care cei odată plecaţi nu mai sunt “dintre cei mai buni romani”. Decât eventual la trimis bani în ţară şi la făcut lobby pe unde pot.

Emil Hurezeanu, în ipostaza sa de virtual ambasador al României la Berlin, se află în aceasta situaţie ingrată, în care “un scaun”, un portofoliu important, stă în cumpănă cu un paşaport german – preţios, bine văzut şi în general greu de dobândit. În situaţia sa, nu decide vreun electorat, ci numirea stă “în stele”, mai precis la Cotroceni. Dincolo de decidenţii exteriori, s-ar putea ca dilema să fie şi a sa.

Îşi va lepăda el jacheta în stil bavarez pe care o poartă frecvent şi, am zice, cu mare drag, pentru un costum de ambasador român care îl va încorseta vreme de câţiva ani? Ne va văduvi Emil Hurezeanu de comentariile sale pertinente din presă şi de la televizor? Vom vedea. Însă dacă erudiţia şi bine-calibratul său spirit de comentator politic se vor transforma într-o diplomaţie de succes în Germania, probabil că România şi toţi expaţii cu visuri şi drag de ţară nu vor avea decât de câştigat.