Mai multe articole din rubrica "" ↑

Cât de sigur mai e Aradul?

Cât de sigur mai e Aradul?

Întâmplarea de duminică dimineața, când o femeie a fost tâlhărită în plină stradă, vine să confirme încă o dată cele mai negre temeri ale arădenilor în ceea ce privește siguranța publică. Cum condamnabila faptă nu este singulară, ajungem să ne punem o întrebare cât se poate de firească: Cât de sigur mai e Aradul? Putem, oare, să ne mai lăsăm copiii și bătrânii singuri pe stradă, chiar și la lumina zilei, fără să ne bântuie întrebările legate de siguranța lor!? Ei bine, e tot mai greu să avem un răspuns în acest sens iar autoritățile par mai degrabă dispuse să ascundă gunoiul sub preș decât să accepte și să combată o realitate care nu mai poate fi ignorată. De ce spun asta: Pentru că am relatat, astă-vară, cazul unei tâlhării prin „metoda Ungaria”, care la Poliție a ajuns înregistrată drept… înșelăciune! Desigur că pentru statistică sună mai bine să ai o înșelăciune cu A.N. (autor necunoscut), decât o tâlhărie, care este o infracțiune mai gravă, cu violență. Asta nu ne face, însă, pe noi, cetățenii acestui oraș, să ne simțim mai bine, mai în siguranță, ba dimpotrivă. Iar nouă nu ne pasă de statistică, precum celor din minister, de la București. Noi vrem să știm că putem ieși pe stradă, la orice oră din zi și din noapte, fără să ni se dea în cap. Scurt și la obiect. Asta vrem noi, cetățenii plătitori de taxe și impozite din care își iau lefurile cei datori (și subliniez asta) să vegheze la siguranța noastră!
Apropo de „metoda Ungaria”, cea care trece drept „înșelăciune” în statisticile IPJ, să vă reamintesc despre ce este vorba:

„Unul dintre cazuri s-a petrecut în data de 16 iulie, în zona Boul Roșu, la intersecția străzilor Șelimbăr și Dornei. Victima a fost o femeie, V.E., în vârstă de 77 de ani.

Cum s-a petrecut jaful
O mașină cu numere străine a oprit în dreptul septuagenarei iar ocupanții acesteia, doi bărbați și o femeie care stătea pe bancheta din spate, au rugat-o să le arate „drumul spre Ungaria”. Amabilă, V.E. le-a arătat direcția și le-a explicat pe unde să o ia, dar femeia din mașină a rugat-o să se apropie, să audă mai bine ce spune. În momentul în care V.E. s-a apropiat, a fost prinsă de mâini și trasă în mașină, fiind deposedată în numai câteva secunde, prin violență, de bijuterii (brățară, inel și lănțișor cu medalion). Femeia a fost apoi împinsă la o parte iar mașina cu infractori a demarat în trombă. Atât de mare a fost șocul pentru V.E. încât nu a reținut mai nimic despre tâlhari și despre mașina acestora. Anunțați, polițiștii au demarat o anchetă în acest caz.

Bărbat jefuit lângă Jackson
Un al doilea caz de care știm noi s-a petrecut în apropierea complexului comercial Jackson, în condiții similare. De această dată victimă a căzut un bărbat care mergea ajutându-se de un baston. Spre deosebire de femeia jefuită la Boul Roșu, bărbatul, care a opus rezistență, a fost lovit cu pumnii.”

Paragraful este preluat dintr-un articol publicat de NewsAr.ro. Între timp, jurnaliștii au aflat despre încă (cel puțin!) două cazuri similare: Unul petrecut în cartierul Grădiște iar altul la Sântana. În plus, cititorii site-ului au descris un alt caz asemănător, petrecut pe strada Andrei Mureșanu.
Toate acestea ne fac să ne întrebăm, la modul cât se poate de serios, cât de sigur mai este Aradul? Aradul real, nu cel din statistici!

Loading...
  1. depinde de fiecare ce intelege prin sigur

    Raspunde
  2. orasul nu mai e sigur de mult nopatea dar vedem ca nici ziua. poate mai multa politie pe strada nu ar strica

    Raspunde
  3. Declaraţiile tulburătoare ale unui preot sătmărean despre Diktatul de la Viena din 1940
    Localitatea Ianculeşti, una dintre cele mai frumoase aşezări româneşti de pe Frontiera de Vest a României, a fost desfiinţată în anul 1940 de ocupanţii fascisto-hortyşti. În judeţele Satu Mare, Sălaj şi Bihor s-au dezlănţuit asupra românilor şi a evreilor orori greu de imaginat. În primele ore ale zilei de 5 septembrie 1940, ţăranii români au fost măcelăriţi, în special cei care trăiau în localităţile Ianculeşti, Marna, Scărişoara Nouă, Horea, Lucăceni, Dacia, Paulean, Traian, Gelu, Baba Novac, Tiream şi altele.
    Preotul Gheorghe Munteanu a lăsat o declaraţie tulburătoare în arhiva bisericii din Ianculeşti, arătând starea românilor din localitate după criminalul Diktat nazisto-fascisto-hortyst de la Viena, din 30 august 1940.
    „După cedarea Ardealului, eu şi familia mea, în baza ordinului Prea Sfinţitului Episcop, am rămas în localitate, în mijlocul credincioşilor mei, pentru a-i îmbărbăta şi pentru a le duce o mângăiere, a le insufla încredere în lupta pentru păstrarea credinţei strămoşeşti şi în Neamul nostru Românesc. Dar după ce armata fascisto-hortystă a intrat în Carei, în primele zile din luna septembrie 1940, eu şi alţi români din Ianculeşti am fost ridicaţi de jandarmii unguri cu pană de cocoş la pălărie şi am fost duşi la Comandamentul Jandarmeriei din Carei.
    Soţia mea a fost alungată din casa parohială, apoi bătută cu sălbăticie. Nu s-a ţinut cont că este femeie şi mamă. După trei zile am fost eliberaţi. Când am ajuns în Ianculeşti, am găsit satul devastat de bande de huligani unguri din Carei, Tiream, Petreşti, Sanislău, Ciumeşti, împreună cu alţii veniţi din Ungaria care au terorizat prin bătăi sălbatice sătenii. Au fost sparte toate geamurile caselor, la unele le-au scos şi uşile, apoi au desfăcut gardurile, au furat tot ce găseau: haine, cereale, animale şi păsări. La stogurile de fân din grădini le-au dat foc. Era un coşmar apocaliptic. Biserica a fost pângărită cu fecale umane şi animaliere, au spart geamurile şi uşa de la intrare, apoi băncile şi iconostasul.
    Acele bande veneau noaptea, plini de băutură şi ură animalică, dansau în jurul focului şi cântau cântece revanşarde antiromâneşti. În fiecare noapte se trăgeau focuri de armă asupra oamenilor care circulau prin sat. Mulţi români au fugit în câmp împreună cu familiile şi copiii pentru a nu fi ucişi. Cei care erau prinşi, indiferent că era femeie sau bărbat, erau dezbrăcaţi la pielea goală, fiind bătuţi până îşi pierdeau cunoştinţa, după care erau aruncaţi în şanţuri. Aceeaşi ură se manifesta şi asupra învăţătorilor şi a profesorilor. Fasciştii-hortyşti urmăreau ca românii din sat să nu aibă conducători.
    În zilele de 11, 12, 13 octombrie 1940, o haită mare de unguri-hortyşti din Carei, condusă de preotul reformat, înarmaţi cu puşti, pari, furci, securi, lanţuri şi alte corpuri contondente, însoţiţi de jandarmi, au rănit 26 de români din care doi au murit pe loc. În ziua de 15 octombrie 1940, o trupă de jandarmi însoţiţi de huligani unguri din Carei, s-au deplasat în satul nostru. I-au scos în stradă pe toţi românii în centrul satului, apoi i-au încolonat pe patru rânduri. Cei răniţi au fost puşi pe tărgi improvizate, apoi au fost conduşi pe jos 7 km până la gara din Carei, urcaţi în vagoane de vite şi expediaţi spre frontiera cu România. La plecarea noastră din sat nu am avut voie să luăm nimic. Totuşi unii dintre noi am pus alimente şi apă. Nu am putut nici să-i îngropăm pe cei care au fost ucişi.
    Până la frontiera cu România, dintre cei răniţi au mai decedat patru persoane. Să vezi şi să nu crezi: la gara din Carei am fost învinovăţiţi că ne-am răsculat împotriva ungurilor şi că nu am vrut să predăm armele şi muniţiile pe care le deţineam precum şi că am ascuns drapelele româneşti, iar cele ungureşti le-am ars şi nu am vrut să le arborăm. După alungarea noastră, în casele noastre au fost aduşi din Ungaria cetăţeni unguri din formaţia paramilitară „Vitez Rend” (din „Ordinul Vitejilor”). Dealtfel, satul nostru în perioada 1940-1945 a fost numit „Vitez Telek” („Satul Vitejilor”).
    Acest „Ordin” a fost înfiinţat în Ungaria în anul 1920, de către amiralul Horthy Miklos, care pe atunci îndeplinea funcţia de Regent al Ungariei. Scopul înfiinţării era cel de refacere şi reconstituire a Ungariei Mari, măcinată de curentele revoluţionare şi de pierderile teritoriale din perioada 1918-1920. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, din „Ordin” făceu parte nu numai soldaţi din armata hortystă, ci şi foarte mulţi civili. Membrii acestui „Ordin” erau educaţi în spiritul urii şi a revanşei împotriva românilor şi a evreilor. Horthy Miklos le-a promis că în Ardeal vor primi case, pământ şi servicii în administraţie. Aşa se explică atrocităţile şi crimele sălbatice săvârşite de membrii acestui „Ordin” asupra românilor şi a evreilor.
    În 1945 „Ordinul” a fost interzis de noua putere din Ungaria, fiind considerat de orientare fascistă şi iredentistă. Horthy Miklos, aflându-se în exil în Portugalia, în 1947 reactivează din nou acest „Ordin”, având rangul de general-căpitan. Din 1977 până în zilele noastre, la conducerea „Ordinului” se afla Jozef Arpad von Habzburg, prinţ al Ungariei. În România „Ordinul” este reprezentat la vârf de Bereczky Arpad, din judeţul Cluj, având rangul de căpitan al „Ordinului” pe tot Ardealul. Una din cele zece porunci ale „Ordinului” este credinţa şi determinarea în a face sacrificii supreme pentru „Ungaria Ţara Sfintei Coroane”.
    „La revenirea noastră din refugiu, în toamna anului 1945, toate casele românilor erau ocupate de „viteji unguri”, moţii putând să intre în casele lor doar după intervenţia prefectului Andreica din judeţul Satu Mare“, declara preotul bisericii Gheorghe Munteanu.
    În memoria acelor vremi triste, în ziua de 8 august 2004, moţii din Ianculeşti au ridicat o troiţă de pomenire pe care stă ca mărturie înscrisul: „Spuneţi generaţiilor viitoare că toţi locuitorii acestei aşezări româneşti am fost epulzaţi şi deportaţi de către Ungaria fasciscto-hortistă în urma dictatului de la Viena din 30 august 1940“.
    Nicolae Ghişan

    Raspunde

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.