CORESPONDENŢĂ/ Am fost acasă la moarte (GALERIE FOTO)

S-au scris cărți, articole, s-au făcut filme artistice sau documentare despre lagărul de exterminare de la Auschwitz, din sudul Poloniei, încât o experiență de vizitare a locului ar fi părut poate inoportună având în vedere bagajul de informații deja deținut de cel care își va propune așa ceva. Ca vizitator al acestui loc pot spune că realitatea ce se dezvăluie acolo întrece orice imagine văzută în filme sau altundeva, prin cărțile citite. Cu adevărat, moartea și-a avut aici domiciliul în urmă cu circa 75 – 80 ani. Stabil, nu unul de rezidență.

Nu îmi propun prin rândurile de față să parcurg ruta ghidului, ci voi face unele considerente de ordin personal asupra a ceea ce am văzut de fapt.

Un loc imens, la marginea unei păduri în mijlocul Europei, unde militanții și activiștii unui partid național german adus la putere de votul cetățenilor germani din acele vremuri, au decis că unii oameni nu trebuie să trăiască. Au conceput și pus la punct un plan diabolic prin care s-a urmărit exterminarea, ca soluție finală, a ceea ce ei spuneau că este problema unei națiuni. Istoricii s-au ocupat îndeajuns de motivațiile naziștilor, întorcând pe toate fețele așa-zisele lor argumente, așa că eu îmi permit doar să aduc tema pentru zilele noastre. Nici o crimă nu se înfăptuiește așa, pur și simplu. Crimele de la Auschwitz-Birkenau s-au comis de oameni care multă vreme au trăit chiar printre noi. Sau poate unii chiar mai sunt în viață, plimbându-și acum câinii sau nepoții prin parcurile orașelor, beneficiind și de pensiile oferite de guvern. Dar nu asta este treaba mea. Am foarte mari îndoieli cu privire la argumentele pe care ofițerii din armata germană le-au prezentat atunci când li s-a cerut să explice ceea ce au comis. Nu se poate ca în urma unui ordin, prin executarea lui, să trimiți la moarte oameni a căror vină este doar aceea de a exista. Dacă cineva a ajuns în stadiul să urască o națiune în așa măsură încât să decidă exterminarea ei și are şi puterea să o facă, istoria a dovedit cu prisosință faptul că în poziția lui de vârf sunt foarte puțini cei care îl mai pot împiedica sau i se opun. Asta știau precis și Hitler, și Stalin, ultimii doi mari criminali ai secolului trecut. Revenind însă la mașinăria de ucis a naziștilor, trebuie să remarc faptul că ura comandantului suprem a fost transmisă spre populație astfel încât mare parte din aceasta a găsit „de bine” politica acestuia. Și s-au raliat prin nepăsare, necondamnând crimele. Mulți dintre ei făcându-se părtași, au acționat sălbatic în speranța mulțumirii șefilor. Un rău atât de mare nu poate fi făcut doar de o singură persoană, indiferent de cât de capabilă ar fi ea. Întotdeauna este nevoie de oameni cel puțin asemenea ei, care să fie gata să ducă la îndeplinire orice, fără a pune întrebări sau a-și tulbura în vreun fel conștiința. La Auschwitz-Birkenau s-a acționat progresiv, de la lagăr de muncă inițial, la unul de exterminare. O combinație diabolică. Între 1940 și 1945 Europa tremura din toate încheieturile, războiul curma vieți pe multe fronturi, civilii, neimplicații direct, primeau informații și trăiau în cel mai imprevizibil prezent. Strategia din lagărele de exterminare nu făcea parte din interesul public așa că ucigașii și „vitejii” care curmau viețile evreilor și nu numai, aveau cale liberă pentru absolut orice. Cei dinăuntru erau condamnați fără nici o nădejde de eliberare. Își pipăiau viața în fiecare clipă ce o aveau la îndemână. Din mometul în care numele lor era pus pe vreo listă a SS, viața lor se numără în ore. Destine întregi, povești impresionante și-au găsit sfârșitul în fumul ce se ridica spre cerul unei Polonii deja secătuită de război. Cele peste 40 mii de perechi de încălțăminte depuse în două camere, într-una din barăcile complexului muzeal, duc cu gândul la cele peste 40 mii de perechi de picioare care s-au îndreptat de pe peronul stației terminus de la Birkenau spre una din destinațiile selectate de cel care era pus să observe și să decidă chiar în momentul sosirii lor acolo. Cinismul și-a dat de multe ori definiția la Auschwitz. Prezentarea lagărului ca pe o soluție mult mai bună decât cea pe care ei o avuseseră seamănă izbitor de mult cu aceea a bolșevicilor când li se ofereau aceleași idealuri celor care își lăsau pământurile pentru a intra în colhoz. Diferența o făcea timpul. La Auschwitz se murea mai repede. Aici, cu ghilimele de rigoare, li se prezentau facilitățile din lagăr la care nu vor ajunge, de altfel, nciodată. Spital, grădiniță etc. Deși nu au renumele unui popor cu umor, germanii s-au străduit la Auschwitz să facă un divertisment, dar numai pentru ei înșiși. Nu cred că râdea nimeni de gluma lor, atmosfera fiind încărcată sumbru de cum se intra pe porțile cele mari. Și, totuși, ucisul prin înfometare sau împușcare nu era suficient pentru capii partidului nazist. Era nevoie de a grăbi, într-un fel, exterminarea celor din lagăre cât și a celor ce urmau încă să fie aduși de prin Europa, așa că invenția cu gazul și dispariția cadavrelor prin incinerare părea o soluție mult mai eficientă. De la 80 de morți pe zi, prin reproiectarea și construcția la alte dimensiuni a crematoriilor de la Birkenau, s-a ajuns la trei mii. Este pentru prima dată când capacitatea nu se mai măsoară în unități de volum ci în număr de morți. Cele două crematorii, lăsate așa cum se văd ele în poze, stau mărturie faptului că mașina de ucis germană a funcționat după cum a fost proiectată. Nemții le-au distrus doar cu câteva zile înainte să părăsească locul, semn că totuși știau ceea ce fac. Și știau că nu este bine.

Polonezii, prin autoritățile lor. au conservat aceste locuri. Până prin anii 1960 au fost permise filmări și documentare, dar după acești ani – locul intrând în patrimoniul UNESCO – este oprită filmarea. „Este un cimitir”, spunea ghidul nostru, și noi vrem „să lăsăm oamenii să se odihnească”. Chiar și Spielberg a fost refuzat să filmeze aici, ceea ce înseamnă că de la polonezi avem de învățat. O filmare aduce multă forfotă, mașini, gălăgie etc.

Interesant mi se pare și alegerea locului de către germani. În fapt el se numește Oswiecim, care într-o traducere aproximativă ar fi „locul luminii”. În trecut aici trăiau țărani, dar mai târziu au venit mai mulți intelectuali din orașele Poloniei și așa s-a ajuns la denumire. Nemții, au vrut probabil să stingă lumina și au reușit într-o oarecare măsură, dar timpul a scos la suprafață tot ceea ce ei au făcut la întuneric. (Nu neapărat germanii au făcut aceste lucruri, ci oamenii. Ca noi, doar puțin diferiți.) Și odată va ieși la lumină absolut tot. Cei peste 1,3 milioane de oameni uciși aici sunt victime ale manipulărilor politice ale timpului. Rețeta funcționează, doar oamenii se schimbă. Dacă se vrea ceva anume, sigur se poate obține. Totul este să pui în ordine unele lucruri în așa fel încât să poată intra în mentalul colectiv. Iar de aici la o decizie, indiferent care ar fi ea, este un drum foarte scurt. Adu-i pe oameni la nivelul supraviețuirii individuale și apoi poți face tot ceea ce dorești, ca strategie politică. Vei avea sprijin total prin neimplicare și nepăsare. Este un mod de a se conduce. Face parte din strategia răului.