Mai multe articole din rubrica "" ↑

De la papion, la chiloţi murdari în politica românească

Sincer, dormeam liniştit, când un craniu de neanderthalian îşi făcea semne din sprâncene cu un craniu de homo sapiens, doar-doar o să înţeleg să îi bag în seamă. Îmi era un pic de jenă să îi pocnesc în maxilarul şi aşa desprins de veacuri. Erau strămoşii mei, ce să fac? Ei m-au învăţat să mănânc, de la ei am învăţat să aprind focul, să scot o ceapă şi să vânez un iepure. Dar, de atunci au trecut nişte zeci de mii de ani. Între timp am mai deprins obiceiul îmbrăcatului, am învăţat să vorbesc, să scriu… Şi, când să mă apropii cu logica mea de cuvântul educat, am dat cu ochii de televizor. Iar unde e televiziune, e politică; unde e politică, e analiză. Aşa că, musai să tragem şi noi o analiză .

Politicienii noştri se înghesuie în dubele procurorilor ca în tramvaiele de pe vremea lui Ceauşescu. Ciorchini de miniştri se cocoţează pe uşile parchetelor, aşteptând să fie culeşi de procurori. La prima vedere, s-ar părea că justiţia a început să funcţioneze în ţara noastră. La a doua vedere, observi că valurile de arestări vin în urma unor denunţuri revanşarde, ceea ce zugrăveşte evenimentele într-o răfuială mafiotă. La a treia vedere ni se devoalează, de fapt, decăderea societăţii româneşti în general, şi a politicii româneşti, în special.

Ce-i drept, debutul politicii româneşti postrevoluţionare a fost dominat de stângăcii, dar şi de entuziasm. Nu aveam de unde lua maturitate politică, dar ne îmbătam de euforia voinţei de a reprezenta şi de a fi reprezentaţi. Oricât îmi las memoria cotrobăită, tot peste elegantul papion al lui Ion Raţiu dau, tot prestanţa lui Corneliu Coposu mă face să mă înclin cu respect, tot Proclamaţia de la Timişoara îmi ţine temelia principiilor, iar în Arad, de exemplu, tot determinarea şi tenacitatea unui Aristide Dragomir par să definească devotamentul unui politician faţă de alegătorii săi.

Dar, asta a fost demult, acum 25 de ani. Astăzi, din viaţa parlamentarilor şi a miniştrilor am reţinut trei gesturi care, descrise şi înţelese, creionează perfect involuţia calităţii politicii româneşti.

Unul dintre cele mai importante gesturi a fost tentativa de suicid a lui Adrian Năstase. În orice context l-am pune, social, mediatic, politic, trădează aceleaşi slăbiciuni, ori aceleaşi intenţii de victimizare. Suicidul nu este niciodată un act de curaj, cu atât mai puţin unul de moralitate. În cel mai bun caz este un act la care se recurge din disperare. Or, un politician disperat nu prea poate să dea putere unei societăţi.

Până nu demult am crezut că a fost un gest singular, de-aceea nici nu i-am prea acordat atenţie. S-au mai văzut politicieni dominaţi de slăbiciuni. Însă gestul din Parlament al Elenei Udrea mi-a terfelit şi cei şapte ani de-acasă, pe care am sperat să nu îi pierd niciodată din memorie şi comportament. Unii au zis că ar fi un mesaj mafiot, alţii l-au interpretat psihologic, alţii i-au căutat până şi semnificaţii absconse. Eu, ca şi cetăţean, m-am simţit atât de oribil, de parcă şi-ar fi trântit pe pupitrul de parlamentar o pereche de chiloţi nespălaţi. A fost atât de sfidător, de arogant şi de jignitor, încât părea chiar incredibil. Pentru mine, nici nu mai contează dacă acuzaţiile împotriva ei sunt sau nu reale. Vorba unui prieten, atitudinea ei îmi stârneşte un patriotism atât de exacerbat de îmi vine să alerg şi desculţ până în Australia.

În fine, ultimul dintre gesturi, dar nu cel din urmă, i-a aparţinut lui Varujan Vosganian. Tot în Parlament. În toţi aceşti ani postrevoluţionari nu am reuşit să găsesc o variantă de a-i măsura dimensiunea politică a acestui om. Nu era nici convingător, dar nici nu puteai să îl acuzi că nu are vizibilitate politică. Era ca în bancul acela, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Văicăreala lacrimogenă din Parlament, la votarea admiterii începerii urmăririi penale împotriva sa, i-a făcut, însă, un portret indestructibil, dându-mi şi mie posibilitatea de a-i măsura dimensiunea politică. Varujan Vosganian s-a comportat exact ca un cerşetor de intersecţie, care îşi varsă lacrimile pe mâna pe care tot el şi-a mutilat-o pentru a stârni mila celorlalţi. Cerşetoria de milă este mai degrabă dezgustătoare decât convingătoare, fiindcă mila nu se cere ci se acordă.

Prin urmare, putem alcătui un dicţionar politic al ultimilor 25 de ani de viaţă parlamentară. Îl deschidem vitejeşte cu nişte cuvinte ca euforie, voinţă, determinare, devotament, eleganţă, prestanţă, credibilitate, chiar stângăcie, greşeli, dar şi nişte demnitate, onoare şi credinţă şi ajungem destul de uşor la cuvinte şi expresii ca laşitate, victimizare, imoralitate, disperare, slăbiciuni, mafioţi, sfidare, aroganţă, mizerie, lipsă de caracter, jignire, cerşetorie, milă, văicăreală, lipsa demnităţii şi onoarei, convertirea credinţei în spectacol mediatic.

Oare toate astea sunt din cauza lipsei unei tradiţii politice? Nici vorbă! Tradiţie politică avem. N-avem cine să ne înveţe politică. De fapt, cred că nici n-ar avea pe cine. Suntem prea ocupaţi cu socializarea virtuală. Un „like” înlocuieşte un vot, iar o înjurătură pe net e cât o atitudine civică.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.