Mai multe articole din rubrica "" ↑

Domni, regi şi preşedinţi

Domni, regi şi preşedinţi

Ciudat, suntem singurul popor neolatin care păstrează în vocabularul uzual, ca termen de adresare, cuvântul „domn“, de la latinescul „dominus“. Mai mult, însă, cuvântul a fost folosit un lung timp, în istoria noastră, pentru a denumi „şeful statului“. Aş zice potrivită alegere, căci ce semnificaţie are „dominus“ în latină? „Stăpân“! De fapt, domnul român „domnea“ ţara, adică o stăpânea! „Domnia era, de fapt, o „monarhie autocrată“. Cum se declara Mircea cel Bătrân? „Eu… singur stăpânitorul“, „Io Mircea mare voievod şi domn, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânitorul şi dominând peste toată ţara Ungrovlahiei“ (adică a Valahiei, fostă vasală a Ungariei!)

Şi, totuşi, puterea domnului era limitată. În 1644, Matei Basarab declara în scris: „din OBICEIUL (!) ţării nu poci eşi domnia mea“. Obiceiul şi „Pravila“ funcţionau ca nişte supravizori, dar eficienţi.

Desigur, sub stăpânirea otomană prerogativele domneşti pe plan extern a suferit o îngustare, la sfârşitul secolului al XVI-lea şi în secolul al XVII-lea, în schimb, autonomia internă a ţărilor române, în raporturile cu Poarta otomană, a fost deplină.

Am avut un extrem de lung ev mediu, cu domni români (cei mai mulţi total neînsemnaţi) şi cu fanarioţi şi turci otomani. Am conservat, însă, în fiinţa noastră, o formidabilă energie. Aceasta s-a declanşat şi a dat roade care au schimbat România, ca într-un miracol, sub regii noştri. Dintr-o ţară balcanică, România a devenit treptat, chiar cu unele poticneli inerente, o ţară europeană.

Primele pietre la temelia României moderne au fost puse de Carol I. Adus în ţară de Ion C. Brătianu, cu celebrele „două geamantane“, când s-a dat jos de pe vapor, la Turnu Severin, a rostit acele cuvinte  cu valoare de legământ: „Din clipa în care am pus piciorul pe pâmântul  românesc, am devenit român!“ Aşa a fost! În primul rând, ne-a spălat umilinţa multimilenară la Plevna, Griviţa, Smârdan şi Vidin. Am devenit o ţară liberă şi independentă. A avut o putere de muncă şi dăruire exemplare. A „atacat“ toate problemele privind infrastructura, navigaţia pe Dunăre, drumurile şi şoselele, căile ferate, sistemul bancar şi, nu în ultimul rând, şcoala şi cultura. Nepotul său, regele Ferdinand, l-aş denumi „omul cuvântului dat“. Pe frontul din Moldova, regele a promis ostaşilor săi ţărani reforma agrară şi reforma electorală. S-a ţinut de cuvânt, România a devenit o ţară de ţărani mijlocaşi, proprietari de pământ şi prin reprezentanţii lor în Parlament au participat la viaţa politică a ţării.

Nu vreau să abordez cazul regelui Carol al II-lea. Doar atât: de ce istoriografia „marxistă“, gazetăria „de partid“ l-au bălăcărit în fel şi chip? Simplu şi logic: Carol al II-lea era „veriga slabă“ sau, mai bine zis, „oaia neagră“ (imoralul, Lupeasca = roşcata, jidoavca, cea care etc, etc). Desigur, românii fiind prin definiţie supramorali şi pudici au reacţionat. Aş menţiona un fapt… local: la lecţiile lunare de învăţământ politic, de câte ori „urcam în slăvi“ „relizărili“ economico-industriale ale „Partidului nostru“, ne refeream, pentru comparaţie, cu anul 1938 considerat „puctul de vârf“ al economiei „burgheze“. Păi, fie cu iertare, anul 1938 a fost anul din domnia lui Carol al II-lea!

Dar, să trec la „preşedinţi“, Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu. Priviţi ca „indivizi“ desigur, se deosebeau, dar ca „preşedinţi“? Desigur, şi ca preşedinţi, priviţi la suprafaţă, se deosebesc, dar… „în esenţă“ (cuvânt frecvent folosit de lectorii de la marxism). Oricât de depărtaţi „la timp“ de „domnii“ din evul mediu românesc, Dej şi Ceauşescu au aceeaşi „esenţă“. De fapt, datorită acestei „esenţe“ au reuşit o performanţă incredibilă: au recreat „evul mediu“ pe vechiul pământ românesc! Un grup de „aleşi“ (adică de aceeaşi „esenţă“) a „domnit“ ţara timp de o jumătate de veac. Nu ştiu cât timp ne trebuie să ieşim cu adevărat din acest ev mediu artificial şi să păşim iarăşi în lumină.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.