Încurcaţi în simboluri

Eram pregătit cu un alt articol, dar se apropie din nou Ziua Naţională a României. Articolul acesta l-am publicat acum doi ani. În afară de trecerea timpului nu s-a schimbat nimic. Poate doar că am devenit şi mai răi unii cu alţii şi ne urâm cu şi mai mare înverşunare.

N-aş fi crezut că am ajuns să luăm în băşcălie chiar şi Ziua Naţională! Am citit reclame la chefuri „anti-româneşti”, am văzut şi auzit realizatori de televiziune care se bălăceau în glumiţe şi apropouri la stupizenia celor care vor sărbători, am auzit discuţii stradale… Aşa că am amânat dizertaţia despre alte două prostii pentru după Ziua de 1 Decembrie.

Chiar înainte de Ziua Naţională a României, vorbeam cu un prieten despre ce simt şi cum simt americanii pentru drapelul lor şi pentru imnul Statelor Unite, în comparaţie cu ceea ce simţim noi, românii. Rapid ne-am dat seama că putem lărgi comparaţia la francezi, la italieni, la nemţi, la unguri, la japonezi, la… cine ne-ar mai trece prin minte. De unde ne vine, oare, dezinteresul ăsta pentru simbolurile naţionale? Cred că am mai scris o dată despre asta, dar, vorba aia, repetiţia e mama învăţăturii, nu?

În primul rând, cred că respectul pentru Ziua Naţională, pentru Drapel şi pentru Imn s-a pierdut pe nesimţite în ultimii 60 de ani. În perioada asta  am schimbat de patru ori însemnele de pe Drapel. Am schimbat patru imnuri, cinci constituţii şi am avut patru zile naţionale. Cam scurtă perioada pentru atâtea schimbări. Americanii au acelaşi imn de 300 de ani, acelaşi drapel şi aceeaşi constituţie. Ca să nu mai vorbim de ziua naţională, care e trecută şi ea de vârsta de trei secole. La unguri toate simbolurile astea sunt şi mai bătrâne, iar la japonezi nici nu ne mai gândim. Bineînţeles că la fiecare schimbare a acestor simboluri, cele vechi erau luate în derâdere sau erau interzise, după care uitate. Apoi, cred că noi mai avem o problemă cu numărul simbolurilor pe ar trebui să le respectăm sau pe care le-am dori a fi respectate. Bunăoară, la noi simbolurile naţionale sunt mult mai puţine decât simbolurile religioase. Americanii se închină doar la Dumnezeu şi la Isus Hristos. La noi a şi apărut vorba din folclor conform căreia până la Dumnezeu te mănâncă Sfinţii. Poate de aici şi frenezia cu care se merge în pelerinaj la mănăstiri, ori la moaştele Sfinţilor. Frenezie care de multe ori devine ipocrizie sau, mai rău, fariseism. De fapt, credinţa în Dumnezeu nu se schimbă. Pentru că nu ţine de compromisuri, de iniţiative, ori de convenţii asumate sau nu de vreun guvern trecător, ori de vreun regim la fel de trecător. Sfinţii se înmulţesc şi ei, dar tot din credinţa în Dumnezeu.

Mai pe scurt, ne cam încurcăm în simboluri şi nu le mai ştim valoarea. Sau le depreciem valoarea fără să ne dăm seama.

Bun, dar de aici şi până la ironizarea simbolurilor este un drum cam lung. Şi ruşinos. Sau prostesc. De altfel, de aici vine şi lipsa de respect şi de încredere în instituţiile statului care reprezintă democraţia. Pentru noi democraţia este doar o sursă de umor de proastă calitate. De-aia noi ştim să facem şi haz de necaz. Că doar n-o fi vreo bucurie să ai un guvern blamat, un parlament inconsecvent, o putere juridică hulită de puterea politică şi, evident, un stat şubred financiar. Dar avem emisiuni de divertisment. Mult divertisment.