OPINIE/ Noi NU suntem uniformi!

OPINIE/ Noi NU suntem uniformi!

Mi-am petrecut anii de liceu în internat. Un internat lugubru, cu dulapuri metalice pe ambele părți ale unui coridor mult prea lung, veșnic întunecat și rece și curmat brusc de un soi de oficiu, gen cămară; acesta era înzestrat cu stelaje pe toți pereții, unde zăceau borcane nespălate, în care odinioară elevii își aduseseră sau primiseră de-acasă untură, zacuște, fasole cu cârnați sau „carne înghesuită”, cum obișnuiam să-i spunem cărnii de porc fripte și clădite în borcane în chiar ziua de Ignat.

Nu aveam voie să ne spălăm borcanele, după golire, pedagogul – un tip construit după chipul și asemănarea stăpânilor de sclavi și de pământuri – având o strategie cel puțin dementă de a ne determina să-i ascultăm poruncile: când nu ieșeam dimineața, la 6.30 fix, la înviorare, urma să spălăm „perfect” două borcane de untură, cu apă rece și fără nici un soi de detergent; nu respectam ora de culcare – trei borcane slinoase de spălat, tot fără detergent; fugeam câte o oră din internat, la cofetărie sau după o sana la borcănel și nu răspundeam prezent la aparițiile inopinate ale pedagogului – patru borcane de spălat, fără detergent; duceam în sălile de clasă, unde făceam după-amiaza meditații (adică învățam pe-a doua zi), câte un roman la subsuoară, să mai citim după ce terminam de învățat – cinci borcane infecte de spălat, plus posibilitatea de a nu putea merge acasă în weekendul imediat următor, pe motiv că minimalizăm actul învățăturii, promovate cu sârg de aparatul de propagandă al „celui mai iubit dintre fiii poporului”. Bineînțeles, dacă „infracțiunea” comisă era de o mai mică amploare, primeai un borcan în care fusese fasole cu cârnați; un soi de clasă A++. Se spăla mai ușor. Pentru infracțiuni medii – un borcan în care fusese zacuscă; un fel de corespondent al clasei A+; oricum, față de borcanele în care fusese untură sau cârnați înghesuiți, ce mai!, acestea reprezentau ultima clasă posibilă de îngălare…

La cele două extremități ale oficiului cu pricina se aflau toaletele, respectiv baia; nu o baie cu dușuri însă, fiindcă dușurile erau la parter și se foloseau doar marțea și joia, când venea apa caldă; era o baie lunguiață, ternă, cu vreo zece chiuvete aliniate pe un singur perete. În tot acest peisaj, noi, elevii, duceam o viață la fel de egală și ternă ca și chiuvetele, dulapurile zgomotoase și scârțâitoare sau stelajele perfect aliniate de pe etaj, încorsetați în uniformele noastre hidoase și impersonale, cusute dintr-un doc jenant și imposibil de călcat și încălțați – iarna, cel puțin – cu niște cizme de pâslă negre, cu fermoar în față – un fel de străbunici hâde ale ugg-urilor de azi – produse de fostele cooperative meșteșugărești de peste tot.

Cum viața noastră se derula după un tipar bine stabilit, de dimineața, de la 6.30 și până seara, la 21.30, când se dădea stingerea, eram perpetuu îmbrăcați în uniforme. După cele șase ore de școală fugeam la cantină, după cantină în cameră, ne „alegeam” cărțile, fugeam apoi la meditații, seara la 19.30 se terminau, alergam din nou la cantină, pentru cină, apoi în camere, unde abia apucam să ne vedem spălați pe dinți și îmbrăcați în pijamale, pentru a ne cufunda în cel mai adânc somn posibil. Firește, printre toate astea, spălam borcanele primite drept amendă tot în uniforme. Dacă aveam câte o uniformă pentru fiecare zi a săptămânii? Nicidecum. Sarafanele străluceau în zona șezutului ca steaua nordului, la fel ca mânecile sacourilor băieților, în zona coatelor și a gâtului. Nu aveam mașini de spălat, nu aveam nici apă caldă după pofta inimii, nu aveam de niciunele, așa că ne rămânea spălatul de mână, cu săpun „Cheia”. Mi-e greu să descriu cum arăta un sarafan de fată sau un sacou de băiat după ce erau spălate în chiuvetă, cu apă rece și săpun, apoi uscate pe caloriferele călâi… Unde ne stropiserăm cu untură în timpul corvezii spălării borcanelor, petele nu ieșeau niciodată; din apropiere, arătam de parcă fuseserăm spălate îmbrăcate – fetele, iar băieții – de parcă sprijiniseră cale de câteva hectare un plug tras de boi, îmbrăcați într-un sacou suflecat până la coate, să nu cumva să le lingă boul petele de untură adâncite în țesătură.

Dacă pot să concep ca fiul sau fiica mea să îmbrace vreodată o uniformă? În ruptul capului. Admit că sunt tarată din acest punct de vedere și că uniforma, la vremea mea și la internatul meu și la zilele în șir în care-am stat în ea, pierzându-mă într-o masă odios structurată de alți purtători de uniformă, nu putea fi evitată. Azi însă, când nici secolul nu mai este acela trecut, în care eu purtam la școală mizeria detestabilă din doc, când niciun părinte nu mai poate spune că nu-și permite trei nădragi, patru tricouri și două hanorace pentru fiecare copil în parte, ca să poată alterna îmbrăcămintea, când niciun liceu românesc nu se poate compara cu Princeton-ul, din atâââât de multe puncte de vedere, la ce bun încăpățânarea profesorilor unor licee, culmea!, de top, de a-i îmbrăca pe elevi în uniforme? De ce să-i aplatizeze? De ce să semene toți? De să fie egali, din moment ce acest lucru este absolut imposibil? Copiii nu sunt și nu pot fi egali. Nu vor fi nici mai deștepți, nici mai proști dacă vor purta uniforme, nu vor fi nici mai olimpici nici mai (ne)olimpici dacă vor fi costumați la fel. De ce să dea un părinte 200 de lei pe o uniformă, aleasă, de multe ori, încât jumătate din părinți ajung să fie revoltați, iar cealaltă jumătate resemnată? De ce să fie părinții revoltați sau resemnați? Haloooo, Inspectoratul, Ministerul Educației, toată lumea! Salariul minim pe economie este de 1050 de lei. Dacă doi părinți au lunar acest venit, după ce este impozitat le intră în buzunar 741 de lei de căciulă, adică 1482 de lei. Într-o casă cu doi copii și doi părinți plătiți astfel, cum propune conducerea unei școli dornice de uniforme să-și împartă cheltuielile acei oameni? În ce zile din săptămână să nu mănânce, ca să le cumpere copiilor lor uniforme? Bașca, nu doar un rând, ci măcar două rânduri, să le mai poată și schimba. Și, desigur, la preț dublu.

Regret că a naufragiat, din acest punct de vedere, inclusiv „nava amiral” a învățământului arădean. N-aș fi crezut că un liceu ca Moise Nicoară va ajunge să vorbească aplicat despre posibilitatea introducerii uniformelor. Aici uniformă era inteligența, lucru bun, uniformă era calitatea incontestabilă a profesorilor, lucru iarăși bun, uniformă era promovabilitatea unanimă la examenele de bacalaureat; un număr incredibil de lucruri uniforme, frumoase prin ele însele, dar care s-ar urâți iremediabil într-o variantă costumată la fel.

Nu vreau să aud inepții de genul: copiii bogați versus copiii săraci, copiii cu posibilități, versus copiii fără posibilități. Am constatat, mamă de licean fiind, că elevii de astăzi sunt mai puternici decât noi, cei de ieri. Sunt la fel de talentați, de proști sau de deștepți, fie că au iPhone 6 sau Nokia 640. Îi interesează alte lucruri, sunt infinit mai informați decât noi, pe vremuri; o uniformă i-ar îngrădi într-un fel care nu coincide cu noțiunea de libertate pentru care am ieșit, disperați, în stradă, în ’89, cu uniformele în băț, în semn de protest. O emblemă? În ordine. Un semn distinctiv oarecare? Din nou în ordine. Uniforme? Inutil și păgubos. Nici un motiv vehiculat la ora actuală de fanii uniformelor nu stă în picioare fără să se clatine. Și atunci?

Foto: Arhiva

Loading...
  1. Da, Jeni. Mai trebuie să-i punem să se tundă la fel, să aibă pantofii la fel, eventual aceeaşi înălţime şi greutate. Altfel, dacă nu se aliniază, la spălat borcane cu noua generaţie…

    Raspunde
  2. bine zis si bine scris!

    Raspunde
  3. Mi-e teama ca argumentele astea nu or sa tina.
    Singurul lucru care conteaza pentru sistemul de invatamant este capacitatea acestuia de a smulge voturi.
    Voturi direct de la cadrele didactice, voturi indirect de la parinti si intr-o masura mica de la copii din anii terminali. Voturi din manevrele de imagine practicate de un ministru sau altul, care vrea sa ne induca ideea ca lui i-ar pasa de invatamant.
    Voturile astea se obtin prin satisfacerea unor interese. Interesele cele mai directe sunt cele ale sindicatelor din invatamant care invoca un numar mare de membrii, care cica ar fi de acord cu opinia liderilor de sindicat. Este vorba de asigurarea intereselor liderilor de sindicat care si ei vor, tot electoral, sa dea impresia membrilor ca ei ar fi preocupati de binele lor (al membrilor si nu a invatamantului in general sau a copiilor). In osteneala lui sindicatul trebuie, la randul lui sa transmita impresia (nu conteaza realitatea ci doar o imagine oarecare oricat de desprinsa de realitate) ca se lupta pentru interesul cadrelor didactice, care nu este altul decat o crestere a salariului de dascal si in lipsa banilor, satisfacerea interesului dascalilor la liniste, adica sa nu raspunda in fata nimanui si pentru nimic, sa poata sa-si bata joc de ore, de copii si de tot ce inseamna invatamant pentru propriul confort.
    Acest confort si iresponsabilitate sunt de fapt principalul motor al tuturor deciziilor privitoare la managementul educational.
    Pentru protejarea conforului cadrelor didactice functioneaza mecanismul titularizarilor pe post. Un mecanism pervers si infect care ii face pe dascali constienti de favorul si puterea pe care o are sistemul, de dependenta lor de sistem. Un mecanism care le sugereaza ideea (din pacate corecta) ca odata intrati in sistem pot sa fie oricat de incompetenti, inepti, rai si jenanti fiindca nu vor pati nimic (exemplul cu profesoara spagara filmata si data in direct care a fost pastrata de sistem). Titularizarea echivaleaza cu inamovibilitatea magistratilor, adica reprezinta garantia pentru orice impostor la un confort mai mult dacat minimal.
    Un alt mecanism conceput pentru conforul profesorilor este acela al regulamentelor scolare impuse de catre sistem, regulamente in care nici elevii si nici parintii lor nu au nici o posibilitate sa intervina.
    Un al 3-lea mecanism il reprezinta cvasi-imposibilitatea infiintarii de licee private, ca alternativa la sistemul de stat (sistem nereformat de pe vremea lui Ceausescu). Acest al treile mecanism este alimentat de o continua critica la adresa institutiilor de invatamant private (mai ales universitati si gradinite) unde totul este prost spre deosebire de stat unde se face scoala.
    Al 4-lea mecanism este legat de al 3-lea si consta in calificarea ca infractiune de coruptie a cofinantarii scolii de catre parinti (dintr-o anumita perspectiva interdictia ar fi corecta, dar ….). Interdictia finantarii sistemului de catre parinti impreuna cu imposibilitatea crearii de alternative la invatamantul ceausist creaza un monopol total, brutal si necompetitiv.

    Raspunde
  4. Al 5-lea mecanism il reprezinta uniformizarea salariilor indiferent de rezultatele profesorilor.
    Al 6-lea mecanism consta in lipsa de obiectivitate sau chiar a lipsei cu desavarsire a evaluarii nivelului de pregatire al elevilor (doar BAC-ul mai furnizeaza indicatori privind nivelul de pregatire, dar acesta apare tarziu, prea tarziu, cand parintii nu mai au nimic de facut si nici nu creeaza sanctiuni pentru unitatile de invatamant neperformante sau sa genereze procese de corectie in vederea imbunatatirii pe viitor a performantelor).
    Al 7-lea mecanism il reprezinta incapatanarea sistemului de nu introduce in scoli o materie care sa faca educatie civica in sensul studierii mecanismelor administrativesi organizare politica, economica si sociala ale statului sau de studiere a unor notiuni de drept care sa le dea curaj si putere elevilor (ei trebuie sa accepte sa spele borcane soioase se in viitor – poate la alta scara si la un alt nivel de rafinament dar in fond acelasi lucru). In schimb avem religie, nu studiul religiilor ci studiul dogmelor religioase – un alt proces de indoctrinare in flagrant cu ideea de stat laic (desole pt. habotnici).
    In acest context politicianist generator de incompetenta si impostura singurul mecanism care participa cu adevarat la cresterea performantelor il reprezinta efortul parintilor (in ciuda sistemului) de a-si medita copii.
    Problema uniformei face parte din efortul de estetizare a preocuparii (lipsei de preocupari) a unitatilor de invatamant, de uniformizare a personalitatilor, de disciplinare (disciplinarea copiilor si a parintilor este esentiala pentru asigurarea confortului profesorilor) si totul cu invocarea ipocrita a binelui copiilor.
    Ca peste tot, in invatamant sunt si profesori adevarati si impostori si in lipsa unor mecanisme de evaluare periodica si de comunicare minimala, noi, parintii, nu stim de fapt cati sunt profesori si cati impostori si astfel mecanismele mai sus amintite sunt in beneficiu impostorilor din invatamant si nu a profesorilor adevarati. Pentru aceste motive profesorii adevarati nu vor fi deranjati de acest comentariu. Si ei sunt la fel de afectati de acest sistem corupt si manjit si din pacate sunt in minoritate sau prea fricosi si modesti.

    Raspunde

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.