OPINIE/ Noi NU suntem uniformi!

Mi-am petrecut anii de liceu în internat. Un internat lugubru, cu dulapuri metalice pe ambele părți ale unui coridor mult prea lung, veșnic întunecat și rece și curmat brusc de un soi de oficiu, gen cămară; acesta era înzestrat cu stelaje pe toți pereții, unde zăceau borcane nespălate, în care odinioară elevii își aduseseră sau primiseră de-acasă untură, zacuște, fasole cu cârnați sau „carne înghesuită”, cum obișnuiam să-i spunem cărnii de porc fripte și clădite în borcane în chiar ziua de Ignat.

Nu aveam voie să ne spălăm borcanele, după golire, pedagogul – un tip construit după chipul și asemănarea stăpânilor de sclavi și de pământuri – având o strategie cel puțin dementă de a ne determina să-i ascultăm poruncile: când nu ieșeam dimineața, la 6.30 fix, la înviorare, urma să spălăm „perfect” două borcane de untură, cu apă rece și fără nici un soi de detergent; nu respectam ora de culcare – trei borcane slinoase de spălat, tot fără detergent; fugeam câte o oră din internat, la cofetărie sau după o sana la borcănel și nu răspundeam prezent la aparițiile inopinate ale pedagogului – patru borcane de spălat, fără detergent; duceam în sălile de clasă, unde făceam după-amiaza meditații (adică învățam pe-a doua zi), câte un roman la subsuoară, să mai citim după ce terminam de învățat – cinci borcane infecte de spălat, plus posibilitatea de a nu putea merge acasă în weekendul imediat următor, pe motiv că minimalizăm actul învățăturii, promovate cu sârg de aparatul de propagandă al „celui mai iubit dintre fiii poporului”. Bineînțeles, dacă „infracțiunea” comisă era de o mai mică amploare, primeai un borcan în care fusese fasole cu cârnați; un soi de clasă A++. Se spăla mai ușor. Pentru infracțiuni medii – un borcan în care fusese zacuscă; un fel de corespondent al clasei A+; oricum, față de borcanele în care fusese untură sau cârnați înghesuiți, ce mai!, acestea reprezentau ultima clasă posibilă de îngălare…

La cele două extremități ale oficiului cu pricina se aflau toaletele, respectiv baia; nu o baie cu dușuri însă, fiindcă dușurile erau la parter și se foloseau doar marțea și joia, când venea apa caldă; era o baie lunguiață, ternă, cu vreo zece chiuvete aliniate pe un singur perete. În tot acest peisaj, noi, elevii, duceam o viață la fel de egală și ternă ca și chiuvetele, dulapurile zgomotoase și scârțâitoare sau stelajele perfect aliniate de pe etaj, încorsetați în uniformele noastre hidoase și impersonale, cusute dintr-un doc jenant și imposibil de călcat și încălțați – iarna, cel puțin – cu niște cizme de pâslă negre, cu fermoar în față – un fel de străbunici hâde ale ugg-urilor de azi – produse de fostele cooperative meșteșugărești de peste tot.

Cum viața noastră se derula după un tipar bine stabilit, de dimineața, de la 6.30 și până seara, la 21.30, când se dădea stingerea, eram perpetuu îmbrăcați în uniforme. După cele șase ore de școală fugeam la cantină, după cantină în cameră, ne „alegeam” cărțile, fugeam apoi la meditații, seara la 19.30 se terminau, alergam din nou la cantină, pentru cină, apoi în camere, unde abia apucam să ne vedem spălați pe dinți și îmbrăcați în pijamale, pentru a ne cufunda în cel mai adânc somn posibil. Firește, printre toate astea, spălam borcanele primite drept amendă tot în uniforme. Dacă aveam câte o uniformă pentru fiecare zi a săptămânii? Nicidecum. Sarafanele străluceau în zona șezutului ca steaua nordului, la fel ca mânecile sacourilor băieților, în zona coatelor și a gâtului. Nu aveam mașini de spălat, nu aveam nici apă caldă după pofta inimii, nu aveam de niciunele, așa că ne rămânea spălatul de mână, cu săpun „Cheia”. Mi-e greu să descriu cum arăta un sarafan de fată sau un sacou de băiat după ce erau spălate în chiuvetă, cu apă rece și săpun, apoi uscate pe caloriferele călâi… Unde ne stropiserăm cu untură în timpul corvezii spălării borcanelor, petele nu ieșeau niciodată; din apropiere, arătam de parcă fuseserăm spălate îmbrăcate – fetele, iar băieții – de parcă sprijiniseră cale de câteva hectare un plug tras de boi, îmbrăcați într-un sacou suflecat până la coate, să nu cumva să le lingă boul petele de untură adâncite în țesătură.

Dacă pot să concep ca fiul sau fiica mea să îmbrace vreodată o uniformă? În ruptul capului. Admit că sunt tarată din acest punct de vedere și că uniforma, la vremea mea și la internatul meu și la zilele în șir în care-am stat în ea, pierzându-mă într-o masă odios structurată de alți purtători de uniformă, nu putea fi evitată. Azi însă, când nici secolul nu mai este acela trecut, în care eu purtam la școală mizeria detestabilă din doc, când niciun părinte nu mai poate spune că nu-și permite trei nădragi, patru tricouri și două hanorace pentru fiecare copil în parte, ca să poată alterna îmbrăcămintea, când niciun liceu românesc nu se poate compara cu Princeton-ul, din atâââât de multe puncte de vedere, la ce bun încăpățânarea profesorilor unor licee, culmea!, de top, de a-i îmbrăca pe elevi în uniforme? De ce să-i aplatizeze? De ce să semene toți? De să fie egali, din moment ce acest lucru este absolut imposibil? Copiii nu sunt și nu pot fi egali. Nu vor fi nici mai deștepți, nici mai proști dacă vor purta uniforme, nu vor fi nici mai olimpici nici mai (ne)olimpici dacă vor fi costumați la fel. De ce să dea un părinte 200 de lei pe o uniformă, aleasă, de multe ori, încât jumătate din părinți ajung să fie revoltați, iar cealaltă jumătate resemnată? De ce să fie părinții revoltați sau resemnați? Haloooo, Inspectoratul, Ministerul Educației, toată lumea! Salariul minim pe economie este de 1050 de lei. Dacă doi părinți au lunar acest venit, după ce este impozitat le intră în buzunar 741 de lei de căciulă, adică 1482 de lei. Într-o casă cu doi copii și doi părinți plătiți astfel, cum propune conducerea unei școli dornice de uniforme să-și împartă cheltuielile acei oameni? În ce zile din săptămână să nu mănânce, ca să le cumpere copiilor lor uniforme? Bașca, nu doar un rând, ci măcar două rânduri, să le mai poată și schimba. Și, desigur, la preț dublu.

Regret că a naufragiat, din acest punct de vedere, inclusiv „nava amiral” a învățământului arădean. N-aș fi crezut că un liceu ca Moise Nicoară va ajunge să vorbească aplicat despre posibilitatea introducerii uniformelor. Aici uniformă era inteligența, lucru bun, uniformă era calitatea incontestabilă a profesorilor, lucru iarăși bun, uniformă era promovabilitatea unanimă la examenele de bacalaureat; un număr incredibil de lucruri uniforme, frumoase prin ele însele, dar care s-ar urâți iremediabil într-o variantă costumată la fel.

Nu vreau să aud inepții de genul: copiii bogați versus copiii săraci, copiii cu posibilități, versus copiii fără posibilități. Am constatat, mamă de licean fiind, că elevii de astăzi sunt mai puternici decât noi, cei de ieri. Sunt la fel de talentați, de proști sau de deștepți, fie că au iPhone 6 sau Nokia 640. Îi interesează alte lucruri, sunt infinit mai informați decât noi, pe vremuri; o uniformă i-ar îngrădi într-un fel care nu coincide cu noțiunea de libertate pentru care am ieșit, disperați, în stradă, în ’89, cu uniformele în băț, în semn de protest. O emblemă? În ordine. Un semn distinctiv oarecare? Din nou în ordine. Uniforme? Inutil și păgubos. Nici un motiv vehiculat la ora actuală de fanii uniformelor nu stă în picioare fără să se clatine. Și atunci?

Foto: Arhiva