OPINIE/ Cristian Videscu: Suntem toți la fel. Și nu suntem bine!

A fost nevoie să moară oameni pentru ca această demisie să se producă – ne spunea ceva mai devreme președintele Iohannis, pe chipul căruia se putea citi într-o oarecară măsură satisfacția faptului că, la un an de mandat, visul de a avea propriul său guvern este pe cale să se îndeplinească. La fel cum victimele din clubul Colectiv s-au cățărat unele pe altele ca să supraviețuiască, Iohannis se cațără pe spatele tuturor, răniți și morți deopotrivă, ca să își impună guvernul personal în fruntea țării.

A trecut aproape un an de la alegerea lui Iohannis și, pe bună dreptate, președintele avea nevoie de o gură de oxigen. Nu poți supraviețui (politic) fiind preocupat mai mult de culoarea draperiilor de la ferestrele caselor de protocol, de concedii și vizite de protocol prin orice țară dispusă să te primească, desigur, cu onorurile cele mai înalte, decât de traiul de zi cu zi al fraierilor care acum un an alimentau cozi la ambasade și consulate pentru a te înscăuna șef de stat.

Tot ce a făcut Iohannis de când este președinte a fost să nu facă nimic. Și a făcut-o al naibii de bine. Într-atât de bine încât a fost nevoie să moară oameni pentru ca demisia lui Victor Ponta să se producă, și împreună cu el, întregul guvern PSD-UNPR-ALDE să dispară din calea ambițiilor guvernamentale ale lui Klaus Werner Iohannis și ale liderilor PDL ai noului PNL.

Sâmbătă și duminică, în acele momente deosebit de grele, văzând amploarea tragediei, durerea celor implicați, suferința pe care o puteam citi pe fețele tuturor celor pe care îi întâlneam, văzând compasiunea generalizată și solidaritatea aproape unanimă a oamenilor, aș fi putut fi tentat să fiu eu cinic și să afirm că a fost nevoie să moară oameni pentru ca poporul român să se reunească, să se redescopere, să conștientizeze că suntem împreună și la bine și la rău, că am fost prea multă vreme dezbinați și că tocmai din această dezbinare ni se trag multe dintre umilințele și necazurile prin care am trecut și încă vom mai trece.

Vroiam zilele trecute să mă las consolat de gândul că, de fapt, noi românii suntem doar răi de gură dar suntem buni la suflet, vroiam să las sentimentul ăsta să îmi dea speranță și eram tentat, văzând cât de frumos reacționăm în fața durerii colective care ne cuprinsese, să cred că suntem mai buni decât lăsăm în general să se vadă și că vom fi cu toții bine până la urmă. Astăzi mi-am revenit. Am început din nou să am îndoieli. Pentru că pentru unii, moartea este doar o oportunitate.

Eu nu cred că țipetele disperate ale tinerilor care ardeau în clubul Colectiv au trezit poporul din somnul rațiunii. Și nici hohotele mamelor sfâșiate de durere! Cel puțin nu așa cum l-au trezit în 1989 rafalele trase în manifestanții de la Timișoara, Arad și ulterior din celelalte orașe martire din țară. În ambele situații însă, moartea i-a luat pe unii dintre noi degeaba, fiindcă nici atunci și cred că nici acum, lecția nu va fi învățată de nimeni.

Cristian Videscu