Prostia electorală sună întotdeauna de şapte ori. În România!

Duru-duru, duru-duru
Iară fulgeră şi tună
Şi lupii se răzbună,
Vântul bate, ploaia cade
Oile sunt speriate,
Mieluşeii s-aud zbierând
Şi dulăii hăulind,
Duru-duru, duru-duru
C-asară-o fost jele mare,
Ş-o vinit furtună tare,
Şi mai fu şi ursu
Pă la noi,
Ş-o făcut prăpăd dă oi,
Ş-o trântit vreo şepte oi,
Duru-duru-duru
Am vrut să folosesc versurile astea pentru un alt articol, din numărul trecut, dar n-a mai fost loc. Se vede treaba că de-aia folclorul românesc e şi popular, fiindcă se potriveşte la orişice situaţie românească. Acum e o situaţie românească în politică. Cum, n-o descifraţi? Dacă aţi fi fost măcar turnători la servicii secrete, nu ofiţer sub acoperire cum a fost sau cum a zis Băsescu, aţi fi înţeles.Duru-duru e simplu de tradus: aşa e viaţa politică, socială, culturală etc de la noi din ţară. Apoi la noi tot timpul tună şi fulgeră în viaţa politică. Noi, alegătorii, ne mai adăpostim prin case, dacă le avem, şi ne uităm la spectacolul ceresco-pământean. Fiindcă ei, aleşii, sunt ca nişte semizei în oglinzile lor proprii. Şi, ca orice semizei, se transformă în ce vor ei. Folclorul zice că lupii se răzbună, dar nu pe ei sau între ei, ci pe oi. Oile sunt speriate. Acum cred că nu mai trebuie să vă traduc cine sunt oile! Noi, că de-aia suntem turmă! Mieluşeii nu sunt copiii noştri, că ei nu zbiară. Mieluşeii sunt cei care ştiu cine e (!) lupii şi ce vrea (!) ei! Dulăii care hăulesc ar trebui să fie presa în această metamorfoză politico-socială, dar la noi presa se gudură. Cred că aici dulăii sunt serviciile secrete. Ei (ele) mai hăulesc pe la stâna noastră, dar ştiu că lupii se răzbună. Până la urmă o vinit furtună tare şi o fost jele mare. Io bag samă că astea îs alegerile. Cică o mai fost şi ursu’ pă la noi. Ursu’ nu ştim cine este. Dacă luăm în considerare că o făcut prăpăd dă oi, am putea deduce că e Rusia. Dar, de fapt o trântit numa’ şapte oi. Adică acesta-i Băsescu, care o să trântească vreo şapte oi care candidează la Preşedinţie. Se încheie tot cu duru-duru, deci viaţa politică, socială şi culturală a românilor va rămâne la fel şi după alegeri.Fără să lăsăm gluma la o parte, ba utilizând-o până într-atât cât să ne autoflagelăm, n-aş fi crezut că calitatea candidaţilor va coborî sub nivelul unei cacofonii politice, sociale, culturale sau chiar intelectuale.Parcă ieri a fost ianuarie 90’, când drogat fiind de euforia revoluţionară mă bălăceam în speranţă şi îmi lipeam privirea ca o ventuză de televizorul care îmi gâdila în mod plăcut toate năzuinţele. Tăică-meu se uita şi el la televizor când Iliescu a zis că a fost arestat la 10 ani, după care a fost disident comunist. Ptiu, bată-te Dumnezeu!, a scuipat tata o înjurătură, ăsta-i mai ceva ca Ceauşescu care a fost arestat la 14 ani! Şi asta a fost toată analiza lui politică. Năuc şi singur cu viitorul meu revoluţionar în braţe, n-am înţeles nimic iniţial. Însă n-a durat nici două luni până să înţeleg. Ieşeam din era în care despre libertate se vorbea cu frică şi intram în era în care libertatea era o momeală. Adică, noi ne-o puseserăm singuri în cârlig, ca să avem după ce alerga.Din campania electorală mai ţin minte cum mi-a întors Ion Raţiu toate principiile cu faţa în sus, dintr-o singură afirmaţie: sunt gata să-mi dau viaţa pentru dreptul tău la a nu fi de acord cu mine! L-am votat. A câştigat Iliescu. A mai câştigat o dată. Am vrut să emigrez, fiindcă am crezut că nu mai scap de prostie şi de proasta calitate a vieţii. Am crezut că patriotismul poate umple frigiderul şi poate construi o casă şi am rămas. Crezând că voi scapa de prostia politică, l-am votat pe Constantinescu. Şi a câştigat. Doamne, câtă prostie a urmat! Când să zic, lărgindu-mi râsul până la limita urechilor, că mai prost nu se poate trăi şi mai multă prostie nu poate exista, s-a întors Iliescu. Cunoşteam vorba cu datul cu tesla în coaie, îmi venea şi mie, dar nu ştiam să umblu cu tesla. Aşa că nu mi-a rămas decât să mă scarpin în creştetul prostiei mele.Am zis că mai prost nu poate fi, iar unul mai prost nu poate veni. Aşa că l-am votat pe Băsescu. Doamne, şi ce vremuri au venit! Atât de tare m-am obişnuit cu prostia mea şi cu cea din jur încât m-am îndrăgostit de ea. Mi se părea chiar frumoasă. Vin alegerile prezidenţiale. Am urmărit candidaţii şi am ajuns să spun ca ardeleanul care vede prima oară o girafă: aşa ceva nu există! Deoarece prostia mea a devenit geloasă pe prostia lor! Un candidat se crede Nelson Mandela, altul se sinucide politic, altul se laudă că e un politruc, altul îşi contrazice şi mâna cu care mănâncă minţind-o că nu acolo are gura, alt candidat îşi face din bikini o lingură de amestecat în ciorba de legume din import, un altul îşi face partid între două neveste, un altul şi-a dezlipit patriotismul de pe băncile proaspăt vopsite acum 15 ani…În toţi ăştia 24 de ani am vrut să nu mai fiu condus de …escu! Era şi o piesă de teatru cu titlul ăsta, …escu. Am crezut că eliminarea unei terminaţii nominale mă va salva şi de prostie. Acuma nu mai este nici un candidat cu escu. Deja mi-e atât de dor de escu de îmi vine să scriu pe aburii suflaţi de mine pe oglindă. Când să scriu, brusc mă văd în oglindă! Atât de prost sunt încât o să mă şi duc la vot să aleg între ei! Ei, bravos, naţiune!

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.