Pseudo eseu despre ură (I)

Dintre toate sentimentele care sălăşluiesc în fiinţa umană, niciunul nu a avut impactul asupra istoriei omenirii ca ura. Ura, un sentiment ce scoate la iveală ce e mai josnic în om. În planul larg al istoriei, ea se manifestă în diferite ipostaze: ura de rasă, ura religioasă şi, în plan restrâns, ura individului faţă de semenul său. Toate formele sunt dezastruoase, dar ura de rasă readuce omul în stadiul de sălbăticie. Ea lasă rănile cele mai adânci. Ura de rasă a produs, în secolul al XX-lea, Holocaustul nazist. Ruinele miilor de lagăre naziste dăinuie peste timp, ca un rânjet la adresa civilizaţiei umane. Ura de rasă bântuie mapamondul şi astăzi. În fruntea Statelor Unite se află, în prezent, un negru, dar în spatele democraţiei americane mult lăudate se ivesc încă, puseuri rasiste, ca un ecou din vechea „perioadă colonială“. Şi nu-mi face plăcere să dau un exemplu de la noi, dar câte voci din poporul nostru „bun, blând şi… tolerant“ nu auzim spunând: „Bine le-a făcut Antonescu ţiganilor, trebuia să-i trimită pe toţi în Transnistria, să crape, dracului.“ E drept, în Transnistria au „crăpat“ numai 24 de mii, o nimica toată pe lângă cele şase milioane de evrei, morţi în lagărele naziste.Poate să pară neverosimil, dar acesta este adevărul: ura de clasă „a concurat“ victorioasă cu ura de rasă, în secolul al XX-lea. Ca şi ura de rasă, ura de clasă s-a „drapat“ ca o mantie strălucitoare. Ea s-a convertit în „concepţie ştiinţifică despre lume şi viaţă“, animată de un ideal „înalt umanist“. În virtutea acestui „înalt umanism“ şi în numele „clasei muncitoare“ ajunsă „la putere“ (vorba vine!), au apărut Gulagul rusesc, Canalul românesc, miile de puşcării şi lagăre de exterminare. Ura a triumfat! Societatea umană s-a împărţit în „răi“ şi „buni“, în „duşmani ai poporului“ şi cei cu „origine sănătoasă“, cei care n-au suferit „influienţe burgheze“. „Da, dar n-au murit atâţia!“ Am auzit de multe ori această frază. Efectul unui regim construit pe ură persistă un timp nedefinit în subconştientul colectiv. Ceea ce-i trist este că nu ne dăm seama.