Pseudo eseu despre ură (III)

Ura de neam este ca un virus căruia nu i s-a găsit un antidot. Există o ură pasivă şi o ură activă. Ura pasivă este ancestrală. Ea zace în sufletul unui popor din vremuri străvechi. Trecerea de la ura pasivă la ura activă se întâmplă în anumite împrejurări istorice, de obicei în timpul unui război sau în pregătirea lui, precum şi după, în chip de revanşă. Ea porneşte întotdeauna „de sus“, de la cei aflaţi în fruntea unui popor. În cazul nostru, o întreagă literatură ultraşovină maghiară a fost menită să întreţină în popor ura împotriva românilor. Din nefericire, aş zice şi din păcate, această propagandă a prins. Un exemplu. În ziarul budapestan „Pesti Hirlap“, un gazetar anunţa: „Dacă noi, ungurii, vom recupera ţara (adică Transilvania, nota mea), nu vom mai repeta slăbiciunile Ungariei de altădată, daco-românii vor trebui să dispară de pe teritoriu“. (Istoricul american Milton G. Lehrer face o remarcă: „Pesti Hirlop“ taxează drept slăbiciuni masacrele din 1784, 1848 şi din întreaga istorie a Transilvaniei“, în cartea sa – excepţională! – „Ardealul Pământ Românesc“)

Depăşirea „slăbiciunilor“ din trecut s-a petrecut încă de la intrarea triumfală a armatei hortyste pe teritoriul Transilvaniei anexată în urma „Dictatului de la Viena“, din 30 August 1940. Corespondentul ziarului „Universul“ relatează: „Primul măcel s-a comis în cinci aşezări din imediata vecinătate a frontierei… Uliţele şi casele sunt pline cu pete de sânge, iar în jurul lor se înfăţişează ochilor peisajul unui abator: picioare retezate cu topoarele, femei ciopârţite, capete terciuite, cadavre spâzurate de cumpăna fântânilor“ etc, (Universul, 23 Septembrie 1940). Un peisaj apocaliptic!

Dintre toate masacrele în masă săvârşite de trupele hortyste, două se detaşează prin ferocitatea lor: cele din comunele Trăznea şi Ip, din judeţul de frontieră Sălaj. Comuna Trăznea a fost ocupată de hortyşti la 9 Septembrie 1940. „Îndată ce satul a fost invadat, un veritabil potop de foc şi sânge s-a abătut asupra lui. Au fost utilizate toate armele moderne pentru a satisface instinctele brutale: puşti, mitraliere, tunuri şi grenade… soldaţii au pătruns în case şi au ucis pe oricine se găsea în calea lor, apoi dădeau foc caselor. “ („Un an de domination magyare dans la Transylvanie. Les asassinats“, Bucureşti, 1942, p. 11).

În comuna Ip au fost ucişi 155 de bărbaţi, femei şi copii, casele lor au fost jefuite şi apoi arse.

Nu mai insist, ar fi prea mult. Numărul mare de localităţi devastate nu poate fi cuprins în limitele unui articol de ziar.

Aş aminti, în final, pe cei 29 de patrioţi maramureşeni torturaţi şi ucişi într-un mod diabolic la Moisei, în 14 Octombrie 1944. În memoria lor, marele sculptor Vida Geza (şi el maramureşean!) a creat un ansamblu monumental impresionant, amplasat la Moisei, pe o colină. Pe monument a scris: „Glorie şi veşnică recunoştinţă patrioţilor care s-au jertfit pentru libertatea României.“

Nu ştiu (nu sunt profet) dacă ura dintre neamuri va dispărea vreodată. La orizontul, încă neclar, al istoriei par să se nască noi „megastructuri“ politico-economice în care „ura de neam“ nu are loc.

Este doar o Speranţă!

Loading...

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.