România, arest la domiciliu

România, arest la domiciliu

Nu se știe durata, dar condițiile arestului sunt bine cunoscute. Chiar și de cei mai mari suporteri ai democrației europene. Căci, până la urmă, aceasta este cea care ne-a dat cu flit și ne-a pus la colț pe boabe de porumb.

Răul, atunci când se întâmplă brusc, se cheamă că e accident. Atunci când el este programat și urmărit din timp, se cheamă în multe feluri.

Pe noi, ca popor, istoria ne-a ajutat să ne înțelegem rostul și, în general, ne-am cam văzut de treaba și de oile noastre. Adică, atunci când am fost atacați, am văzut în atacatori pe acei care ne vor răul direct – deși poate că nu ar fi stricat să privim puțin mai departe pentru a înțelege că noi am fost doar o barieră, un zid greu de trecut, în calea unor expansioniști către un pământ necunoscut, dar optim, pentru că el oferea de-a gata unele pe care barbarii estului nici nu le visau. Dar odată văzute, le voiau. Iar noi le-am dat cu flit. Le-am spus de multe ori: hai, către casă!…

Cât au înțeles ei din îndemnul nostru, e greu de precizat acum, dar dacă la acele momente au făcut cale întoarsă, neavând opțiuni, acum, după câteva sute de ani, cu o încăpățânare demnă de o cauză mai bună, insistă pe acest traseu, desigur cu alte mijloace. Doar noi am rămas fideli sau mai degrabă tributari vechilor noastre obiceiuri. Unul din ele este și acela de a sta în banca noastră, așteptând mișcarea boltei cerești în favoarea năpăstuiților. Asta, pentru că, având exercițiul celălalt, am cam simțit pe pielea noastră ce înseamnă să te bagi în seamă atunci când nu ești solicitat. Și, în condițiile atipice pe care ni le-am creat singuri, nu mai dispunem după cum ne e vrerea, ci după cum dictează o nouă politică, străină de interese naționale.

După anii 1990, când calea democratică a fost aleasă de români, am descoperit cu adevărat ce înseamnă de fapt democrația. Și sunt mulți din aceia care au spus că nouă nu ni se potrivește. E foarte posibil ca ei să aibă și argumente. Pentru noi, care nu cunoșteam aproape nimic din felul cum se dezvoltă statele cu economie capitalistă, acest deziderat apărea mult mai ușor de atins decât planul cincinal cu care am fost învățați. Și chiar am pus umărul la dezvoltarea acestei economii, fiecare cum a putut sau cum a știut. În realitate, nu aveam alte opțiuni în acei ani de început. Nimeni nu știa că, de fapt, economia de piață presupunea o luptă în care ne-am angajat fără a avea echipament și fără a ne cunoaște cu adevărat adversarii, care defilau în preajma noastră. Circa 15 ani de economie de piață ne-au fost suficienți pentru ca autoritățile să considere că suntem pregătiți pentru nivelul următor, reprezentat de economia adevărată. Adică cea în care se produce și se vinde. Exact ceea ce noi nu mai prea știam. Sau am fost deposedați cu bună știință de cei tari, în vederea anihilării unei posibile concurențe (nu subestimați), măcar în zone în care noi chiar aveam ceva experiență. Și mă refer la metalurgie, construcții navale, chimie, petrochimie etc. Acestea au beneficiat de un sictir masiv din buza „pricepuților” vremii care nici acum nu se dau deoparte. N-au făcut-o de capul lor, ci pentru că așa li s-a spus iar ei au crezut. Asta a însemnat democrație la noi. Nu ni s-a potrivit pentru că am ars etape pe care alții le-au parcurs și desigur au învățat din ele. Reprezentarea poporului în structuri de decizie a fost și este una din carențele majore ale românilor după anul 1990. Aici nu ne-am priceput deloc și rezultatele se văd cu ochiul liber.

În ambianța sfârșitului de secol și mileniu am sărit cu tot ce aveam într-o barcă considerând că UE este unica noastră șansă. Cu toții au marșat pe beneficiile potențiale ale acestei aderări, dar se vede treaba că nimeni nu a fost pregătit la ceea ce va urma cu adevărat. Aderarea a fost și este doar un capitol de pus în buget la cheltuieli anuale. Căci ne costă. De partea cealaltă, raportând la venituri, ar părea că doar la nivel individual se mișcă lucrurile, căci la absorție se vorbește doar atunci când se fac angajamente electorale. Acestea au grijă să conțină cifre ridicole în dreptul foștilor guvernanți și cifre umflate, ca apele Nilului, în dreptul celor care urmează să vină la guvernare. În realitate, la două cicluri electorale, se poate observa că minciuna este egal distribuită. Ceea ce face din aderare o himeră sau o țintă cu beneficii subțiri, dar numai în favoarea reprezentanților trimiși de noi, prin vot, la conducerea statului român.

În rest, cum spuneam la început, calitatea de arestat o au cei care se fac vinovați de ceva rele. Iar nouă încă nu ni s-a dezvăluit cu ce am greșit pentru că nu s-a inventat infracțiunea. Dar mai au timp. Sau poate că e preventiv. Să nu mișcăm în front. N-au putut să ne dea cu executare pentru că era cam greu cu întreținerea, dar așa o facem noi, cu lanțurile de 5 metri și mâncarea la 4 metri. Cu mulțumiri că nu ne-o așează la 6 metri. Și se observă că de fapt noi nu ne mai aparținem. Nevoia vreunui pârț trebuie musai să fie adresată către Bruxelles sau Veneția. Și pentru asta mai și plătim. Curată nebunie, nene Iancule! Polonezii s-au săturat se pare și vor să iasă pentru o micțiune. Și nici ungurii nu stau prea bine cu rinichii.

Dacă cineva are alte informații de principiu cu privire la aderare, îl rog să contrazică cele scrise aici. Dar cu argumente!

  1. pacat ca suntem un popor de natangi

    Raspunde

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.