Semnele neputinței

Oamenii nu apar dintr-o dată precum ploaia sau orice altă manifestare a naturii. Ei vin, lasă niște semne pe care ceilalți oameni le apreciază și le dau valori subiective, după care încep să se bage tot mai mult în seamă, considerându-se de cele mai multe ori deasupra nivelului mediu intelectual – și de aici rămâne un singur pas până la excesele de personalitate și de fals geniu care, în opinia lor, îi separă de vulg (popor). Se vede treaba că avem de-a face cu o reacție complexă din care noi, cei mulți, lipsim. La finalul ei, vom descoperi un om total fără valoare, dar cu un beneficiu de încredere încadrat în bizar.

Privind în urmă, avem toate datele din care portretul unui astfel de personaj ne este descoperit.

A apărut în urbe cu atributul unui băiat tânăr, energic, de ispravă, beneficiind din plin de negativismul dat de unele stări de fapt caracterizate de proastă comunicare și lipsă de angajament într-o bătălie fără scrupule, dar și bazată pe foarte mult neadevăr. Oamenii au înțeles că e ceva nou și au marșat pe o schimbare fără logică și sens, pentru că nu le stătea la îndemână acel tip de judecată în profunzime care ar fi putut devoala chiar de la început ambițiile acelui tânăr mereu dispus la confruntare, dar niciodată capabil să accepte alte păreri. Și așa ne-am pricopsit cu el pentru multă vreme, pentru că făcând parte din categoria celor ineficienți și-a lustruit strategia pe modelelele autoritarismului medieval, ca semn al neputinței, prin:

– Încuscrirea cu persoane influente pe plan local și național;

– Accederea în prim planul politicii, de unde se pot plasa oameni ale căror servicii pre și post electorale sunt de neprețuit;

– Cheltuirea bugetului și îndatorarea excesivă a localității în vederea implementării unor proiecte susținute de oameni asemenea lui.

În comparație, strategia unui om serios, care gândește împreună cu specialiștii, înainte de toate, cum poate mări baza de impozitare astfel încât proiectele să nu pună o povară mai mare pe generațiile următoare. Practic, prima dată faci rost de bani, nu din împrumuturi, și mai apoi prezinți o viziune pe termen lung a ceea ce îți propui să faci. Și ultimul lucru care te interesează în plan personal este realegerea pentru alte mandate. Din nefericire, nu avem astăzi un astfel de prototip de primar în funcție. Dimpotrivă. Ciunteala Aradului din proiect în proiect se vede la tot pasul. Azi un pod pentru un prieten, mâine câteva straturi de flori sau iarbă pentru un alt prieten ș.a.m.d. Sau, de ce nu, un alt pod!? Sau, un alt parc Eminescu? Dar, până la urmă, ce vină are el? Chiar nu mai există în acest oraș oameni cărora să le pese de cum este ciuntit Aradul? Eu cred că s-a atins limita maximă a suportabilității și ar fi timpul să fie oprit. Cel mai bine ar face-o liberalii, cei noi. Părerea mea.