Care-i rostul unei icoane? Pentru spiritele „laicizate”, ea este un produs artistic apreciat strict estetic. Pentru un creştin adevărat, icoana este un mijloc, nu un scop în sine. „Cinstirea icoanei trece asupra sfântului dintr-ânsa”, după spusele Sfântului Vasile cel Mare. În arta bizantină, imaginea reprezentată în icoană este sfântă, iar nu obiectul material în sine.
Desigur, frumuseţea artistică îşi are rostul său, dar ea, dincolo de emoţia estetică, transmite conţinutul doctrinal al icoanei şi semnificaţia sa teologică. Cu alte cuvinte, în arta bizantină, frumuseţea icoanei funcţionează „ca o punte de comunicaţie cu sfera divină”.
Dionisie din Furna, călugăr la Athos şi pictor, care ne-a lăsat o „Erminie”, adică un îndreptar asupra felului cum trebuie înfăţişate personajele sfinte, în pictură, ne atrage atenţia: „Oricine priveşte un sfânt zugrăvit pe o icoană, îndată îşi aminteşte de faptele lui, îl slăveşte şi i se închină”.
Dar slăvirea şi evlavia provocată de o icoană nu înseamnă şi cunoaşterea conţinutului său teologal. Pentru aceasta avem nevoie de o „hermeneutică”, adică de o îndrumare pentru tâlcuirea imaginii.
Poate cea mai complexă imagine, în care divinul se uneşte cu umanul, este cea din icoana Naşterii Domnului. În centrul imaginii sunt înfăţişate principalele personaje sfinte şi cele mai semnificative: Pruncul Iisus, adică Dumnezeu – Cuvântul întrupat şi primii martori ai tainei săvârşite în peştera din Bethleem. Pruncul Sfânt este învelit în scutece sărace, semn al umilinţei şi smereniei. Însăşi peştera în care s-a născut semnifică umilinţa şi smerenia prin care Mântuitorul a vindecat neamul omenesc de otrava trufiei zămislite de Satan. Sensul reprezentării smeririi de sine şi de bună voie a lui Iisus ne este lămurit de Sfântul Evanghelist Luca (cap. 1, v. 52): „Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi.”
Fecioara Maria este înfăţişată în două ipostaze diferite. În unele icoane, în strictă tradiţie bizantină, al cărei început este în secolul VI, Maica Domnului apare ca o lehuză stând întinsă lângă iesle. Această imagine cuprinde un tâlc adânc uman: Maria a suferit asemenea tuturor femeilor de pe pământ, deoarece Cristos s-a întrupat dintr-o femeie, primind astfel ceva „omenesc” în fiinţa lui dumnezeiască.
În al doilea tip de reprezentare, Maria stă în genunchi, având capul plecat, în semn de adoraţie şi mâinile împreunate în chip de rugăciune. Scena prefigurează rolul de „intercesoare”, adică de mijlocitoare între pământeni şi Fiul său din cer, întru iertarea păcatelor acestora. Această scenă este influenţată de icoanele cretano – italiene, din secolul al XV-lea, dar motivul „Maica Domnului – Rugătoarea” va apărea frecvent, la noi, mai ales în pictura brâncovenească din secolul al XVIII-lea, în tipul de reprezentare denumit „Deisis” (Rugăciunea).
Al treilea personaj principal este Iosif, înfăţişat de obicei stând în picioare, privind uimit, a cărui putere de înţelegere omenească este depăşită de taina la care a asistat. El este OMUL obişnuit de pretutindeni şi dintotdeauna. Aceeaşi uimire şi mirare manifestă păstorii care sunt înfăţişaţi în unele icoane. În afară de aceste personaje, în compoziţii mai dezvoltate apar figuri auxiliare, preluate din unele evanghelii apocrife. Aşa sunt cele două femei, Zelemi şi Salomia, aduse de Iosif ca moaşe. Ele s-au îngrijit de prima scaldă a Pruncului Iisus. Nici boul şi asinul, care încălzesc cu suflarea lor pe noul născut, nu sunt pomeniţi de Evangheliile canonine. Îi menţionează doar o legendă din Evul Mediu (La Légende dorée, sec XIII), asinul era cel pe care a călătorit Maria de la Nazaret la Bethleen, iar boul fusese adus de Iosif ca să-l vândă. Cei trei magi sunt pomeniţi în aceeaşi „La Légende dorée”. În alte izvoare anterioare magii sunt în număr de doi, patru sau chiar şase. Scena „Naşterii Domnului” este încheiată de îngerii de deasupra care poartă o fâşie de pergament având textul: „Slavă lui Dumnezeu, pe pământ pace şi între oameni bună voire”. Este mesajul adus în lume de Fiul lui Dumnezeu.
Lasă un comentariu