Suferința clinică a presei

Am citit într-un ziar două păreri care se întâlnesc cu ale mele în ceea ce priveşte cazul de moarte clinică a presei printate româneşti. Consider că un ghiveci scăzut, făcut prin amestecarea celor două opinii, ar oferi chiar răspunsul complet celor care se (mai) întreabă încotro se îndreaptă ziarul băştinaş pe hârtie şi de ce. O cauză ar fi, astfel: tehnologia și progresul ei. Alta: mogulii. Și, nu în ultimul rând, nivelul cultural și civic.

Dacă mi se permite mie, concluzia conform căreia cotidianele noastre cad unul după altul din pricina „avântului tehnologic”, a noilor „suporturi media”, haha, mai trebuia să aştepte puţin la dospit! Nici interferenţa mogulilor în actul jurnalistic nu-l deranjează atât de năpraznic pe cititorul român indolent, cum se stropșesc să afirme aceiași ”specialiști”. Se poate măsura indolenţa asta (cea cu care este privită și absorbită presa de trust mogulesc) în anii electorali.

Când o să fie românii (şi nu mă gândesc la consângenii noştri angajaţi în Valea lui Microsoft) cei care vor dicta tendința cibernetizării şi virtualizării (în afară de cazurile când asta se „traduce” prin plata online cu carduri contrafăcute şi prin atacarea site-urilor guvernamentale americane), porcii aproape că vor putea visa nestingheriţi la primul lor zbor.

Motivul scăderii interesului pentru presă se află undeva la intersecţia dintre lipsurile educaționale ale consumatorilor, comoditatea lor, calitatea slabă a produsului în sine şi gratuitatea accesului pe web.

Aceasta îmi oferă şi mult aşteptatul prilej de a-mi exprima nerăbdarea sinceră ca ziarele în format electronic să treacă fără întârziere la perceperea unei taxe de acces/lectură. Mai târziu, va fi fatal. Publicul ăsta infantilizat e prea obişnuit cu gratuităţile oferite de/pe internet. Accesăm (ne însuşim) cu toţii destule „mărfuri” fără a ne tresări conștiința, în loc să cugetăm puţin că, poate, unii şi-au stors minţile producând cutare sau cutare lucru. Unii din asta trăiesc!

Drept urmare, să fim serioşi, nici ziariştii nu pot lucra pro bono, pentru delectarea nelimitată şi fără costuri a publicului iresponsabil. Oricât le-aş imputa calitatea (uneori) scăzută a muncii lor, simpatizez cu ziariştii când e vorba de retribuirea lor. Salariile le-au fost micşorate drastic (ceea ce va „trage” în jos, o dată în plus, ştacheta valorii; din sistem plecând cei cu experienţă pentru a lăsa locul unor începători „inimoşi”, dar tot mai slab pregătiţi şi, lucru grav!, cu o tot mai săracă vocaţie).

Mulţi au fost trimişi acasă – unii ca să lucreze de acolo, alţii – în şomaj. Pentru că, vezi, Doamne!, nu se mai cumpără jurnale la tarabă. În schimb – măi să fie! – numărul cititorilor rămâne constant, dacă nu cumva e chiar în creştere, de-ar fi să ne luăm după barometrele care indică vizitatorii online. Nu scrie în cromozomii oamenilor din presă (ai reporterilor simpli) că sunt predispuşi genetic să execute munci benevole doar pentru că „clienţii” s-au obişnuit cu informaţie primită pe degeaba. Aşa că: mai treceți pe la casierie!