Teroarea și riposta

Blasfemia deranjează și înfurie din pricina enormului său potențial de molipsire. Cei care se tem de blasfemiatori cunosc foarte bine materialul clientului – stofa cam roasă, subțiată la cusături, din care sunt oamenii croiți. Tentația mai binelui, a îndoielii, a verbului liber trebuie temeinic strunite. Altfel, te trezești că nu mai are cine să-ți cotizeze „pentru comunitate” la finalul slujbei. Contestarea, râsul coroziv sparg tabu-ul, risipesc aburii beției, fac neputincioasă manipularea.

Acolo unde n-a fost capabilă să seducă ori să păstreze ce a cucerit, religia de stat a folosit forța spaimei (de moarte, de neant, de consecințele pământene, implicit penale, ale nesupunerii). Sau forța, pură și simplă…

Ce satisfacție poate găsi un credincios bigot ori un grup de credincioși bigoți, căci, indiferent de religie, ăstora le place să stea grupați (ca să nu li se risipească elanul; pe lângă asta, știm că starea de mulțime disipează răspunderea), în a-i converti pe alții cu de-a sila? Chiar să valoreze atât de mult pentru ei un enoriaș în plus, adus cu arcanul în „frăție”, un supus prin teroare al Scripturii, obligat să se roage cu arma la cap?

Hai că-n politică se mai poate mitui și simula înregimentarea, dar în Credință, convingerile, legătura spiritulală, sunt totul. Deși linia de demarcație dintre manifestările extreme ale ideologiei utopice și cele ale –ismelor „sacre” e foarte subțire. Experimentele de massă, declarat nobile, umaniste, pacificatoare, păstrătoare ale „tradiției” rămân nobile & umaniste & pacificatoare doar până când ajung să se confrunte cu disidența, cu pluralismul, cu alternativa critică, cu refuzul înregimentării.

Când așa-zisa religie de stat – simplificată până la nivelul stupid al unui mănunchi de temeri și de norme socio-morale – se substituie unei platforme politice, atunci să te ții ce năvală de adepți și fideli i se alipesc. Iată cum pare să devină mai ușor de înțeles decât cimiliturile cărților sfinte!

Credința adevărată fiind dificil de purtat în suflete, totul se reduce – pentru a facilita accesul larg al gloatei – la gesturi & așasecade-uri: cu barbă sau fără barbă, cu femei sau fără (mai bine cu femei, dar lor să le interzicem orice drepturi), cu prezervativ sau fără, cu prepuț sau fără; capul – acoperit sau descoperit, semnul crucii generalizat în tramvaie și-n metro, scuipat în sân, omor prin lapidare publică, excizie clitoridiană, pelerinaj la și atingere de moaște degrabă aducătoare de noroc și belșug pe perioade îndelungate etc.

Pe termen scurt, dar cu ce efecte dezastruoase, o imagine sacră, plimbată prin cerebelul plebei și un dușman extern (Occidentul), identificat cu istețime și demonizat cu sârg, pot face uitate foamea și înapoierea. Rugăciunea și meditația, pioșenia, trec în plan secund. Ies în față raționalizarea „savantă” a hranei (a foamei) și circul mediatic unilateral ce îmbie la răzbunare. Dușmanul e mereu Celălalt.