Tristan Mihuţa. Un portret cu profil.

A împins cu buldozerul amintirile spre mine, când m-a sunat. Cum îl chema pe ăla?, m-a întrebat. Nu îl mai auzisem de mult timp pe Tristan.

A împins cu buldozerul amintirile spre mine, când m-a sunat. Cum îl chema pe ăla?, m-a întrebat. Nu îl mai auzisem de mult timp pe Tristan. El mă întreba de un fost colaborator de-al nostru, iar eu mă sufocam, dintr-odată, sub movila involuntară de amintiri. Zicea că scrie ceva despre întâmplări din trecut. Am stabilit să ne vedem a doua zi.

De fiecare dată când îl reîntâlnesc pe Tristan mă simt la fel. Un tânăr care aşteaptă să îi fie recunoscută munca, un adult care nu înţelege dacă i-a fost recunoscută valoarea şi un prieten care nu ştie dacă i-a fost înţeleasă camaraderia.

Am să fac o pauză în amintirile mele din Teatrul Vechi, deşi Tristan mă bântuie şi printre ele. Mi se pare, totuşi, frumoasă reîntâlnirea cu Tristan după atâţia ani. I-am fost străin, colaborator, asociat, subaltern, prieten, duşman, iar prieten şi încă prieten. A fost unul dintre oamenii care mi-au dat să beau apă când mi-a fost sete şi nu când m-am înecat. De altfel, vorba asta am furat-o de la el. Însă, nu sunt sculptor, aşa că nu am să-i fac o statuie lui Tristan. Aş vrea, totuşi, să evoc nişte episoade care s-au intersectat în vieţile noastre. Alea amuzante, normal!

Mai ştii cum am făcut studioul din Micălaca pentru Televiziunea Arad? Mai ştii cum făceai interviu cu Ion Raţiu în biroul restaurantului Bucegi?, m-a întrebat.

Când am intrat în redacţia Televiziunii Arad, de la parterul blocului 301 (atunci, în 1997) din Micălaca, am constatat că în zonă era mai cunoscută alimentara şi birtul din vecinătatea imediată a sediului televiziunii. Era un fel de depozit dezorganizat. Aveai impresia unei televiziuni clandestine. Involuntar tastele calculatorului au scris televizuină. Cam aşa am găsit-o. De fapt, aceasta a fost şi cauza pentru care primele transmisiuni în direct le-am făcut de la restaurantul Bucegi, care avea un parteneriat pentru astfel de transmisiuni pentru jocul de bingo. Aşa au ajuns acolo, în biroul patronului Petre Burcă, Ion Raţiu şi Gheorghe Zamfir, care au acceptat să îmi acorde interviuri (apropos, pentru ziariştii celebri, interviul nu „se ia”, ci „se acordă”). Eram în studioul improvizat, cu Ion Raţiu, gata să intrăm în direct. Tristan mă cheamă afară şi îmi zice: întreabă-l de ce îl cheamă Ion şi nu Ioan, pentru că în Ardeal numele de Ion e foarte rar. Răspunsul din timpul emisiunii al lui Raţiu a fost plin de umor: deoarece dacă traduceam în engleză numele de Ioan m-aş fi numit Joan, care e un nume de femeie. După emisiune ne-a întrebat de unde am ştiut că şi-a schimbat numele când a plecat în Anglia. N-am ştiut. Tristan a ştiut să îi atingă coarda sensibilă.

Am avut multe întâmplări hazlii la Televiziunea Arad, însă cea mai năstruşnică mi se pare întâlnirea cu conducerea Internaţionalei Socialiste. Exista un partid în România, condus de regretatul Sergiu Cunescu, Partidul Social Democrat Român. Era singurul partid acceptat în Internaţionala Socialistă, iar ambele partide bastarde ale FSN-ului, Partidul Democrat şi Partidul Democrat Social, îl curtau pe acesta, doar-doar li se accepta pupincurismul ca afiliere. Sergiu Cunescu a deschis uşa familiei politice şi i-a invitat la Arad chiar pe conducătorii Internaţionalei Socialiste, Philipe Bousquen, preşedintele de atunci, şi Louis Ayala, secretarul general de atunci. Aveau un program foarte strict, stabilit cu mult timp înainte. Dar belgianul şi argentinianul au ajuns în Balcani. Ba, într-un orăşel din Balcani, în care dacă cineva nu cunoaşte pe cine trebuie nu are nici o şansă. Şi eu şi Tristan am tras de toate sforile şi i-am adus pe cei doi la noi în studio. Deşi parcă vecinii din blocul cu opt etaje erau nişte sabotori de profesie, fiindcă apa de la toalete se scurgea continuu, invitaţii noştri ne-au lansat o rugăminte pe care nu o puteam refuza. „Vrem să ne ascundem undeva, unde să nu ne vadă nimeni şi să ne îmbătăm”. E ca un birt de cartier, le-am răspuns. „Am spus că vrem să ne ascundem”, mi-au retezat-o. M-am dus cu Tristan la vecinul cu alimentara, Alexander.ro îi zicea, care avea şi un birt în spatele magazinului alimentar. El avea bere la halbă, noi aveam ţuică. Mâncare era destulă în alimentara. L-am rugat să închidă tot şi să rezerve pentru noi. După emisiune am văzut pentru prima oară în viaţă cum se scufundă un pahar de tărie într-o halbă de bere, după care se bea. Le spuneam în franceză că ţuica e tare şi nu e bine ce fac. Cred că vorbeam foarte prost franceza pentru că ei beau tot mai des şi tot mai mult. Dacă bine îmi aduc aminte au mâncat nişte mici. A doua zi, preşedintele Consiliului judeţean Arad de atunci, Dan Ivan, ne înjura pe la ora prânzului fiindcă invitaţii nu se treziseră. Nu ştiu ce au mai vizitat, dar ne-au spus că ţuica a fost excelentă.

Perioada de la Televiziunea Arad a trecut ca o undă. Într-un an pregăteam deja înfiinţarea celui de-al doilea cotidian important în Arad. Am mai scris-o şi am să o mai scriu de câte ori am ocazia: la începutul ziarului „Observator arădean” Tristan a ştiut să adune crema jurnalisticii arădene, dar şi crema investitorilor arădeni de atunci. Nici acum, după 17 ani, nu mai există o redacţie de ziar local, ori zonal, atât de performantă. Dar am promis că nu fac aici statui, ci vă relatez amintiri hazlii. Tristan avea (şi are) o personalitate impunătoare. Uneori greu de acceptat. Singurul care intra în lupta cu spada cu el era Notaros. Noi eram mai tineri, n-aveam nici floretă. Pe mine şi pe Dubăţ (pe atunci director de marketing) ne enerva faptul că nici mănuşă nu aveam, ca să i-o aruncăm în faţă pentru un duel. Profesional aveam, dar uman nu. Aşa că, de vreo 20 (douăzeci) de ori ne-am dat demisia din funcţii. Avea, nu ştiu ce, ca un fel de presimţire, şi, de fiecare dată, dar de fiecare dată(nota bene!), în timpul în care ne scriam demisiile Tristan ne suna pe telefonul interior şi ne chema la el în birou. Eu şi Dubăţ intram ca nişte generali de armată, având în mâinile împreunate la spate hârtiile semnate deja ale demisiilor. Duri, chiar asprii, demni, chiar impunători, nervoşi, chiar înfuriaţi, necruţători, ba chiar răzbunători. De fiecare dată, dar de fiecare dată, se întâmpla la fel: hârtia demisiei se făcea în mâinile noastre de la spate tot mai mică, până ajungea cât o chifteluţă de celuloză. Tristan nu a văzut niciodată demisiile noastre, dar nici ele nu l-au văzut pe el. Până la urmă ne-am despărţit profesional, o vreme, dar din alte motive.

Am să revin, cu episodul al doilea.

  1. ce dor imi este de acel OBSERVATOR ARADEAN la care am fost abonat de la aparitie pana la disparitie

    Raspunde
  2. au avut unii grija sa-l distruga…..

    Raspunde
  3. Tristan……ce epic suna….Ovidel daca il lauzi….ii solda? Adica vin banii de vin? Isolda…sau Ii solda.. 🙂

    Raspunde
  4. frumoasa oda catre dl.Mihuta, desi nu e clar de ce v-ati dat de 20 de ori demisia, daca era asa minunat…? Sau era o figura de stil? Dezacord si cu ideea ca Obzervatorul ar fi fost un ziar bun. Bun de Astra Vagoane ca foaie interna, mda, sau idem pt.UAV, dar nu pentru Arad, ca municipiu. Dl Mihuta T. se mai lauda recent cat de bine a invartit relatiile sale comuniste (ca jurnalist) si cum a aplicat acel sistem in presa locala. Asa ca o laudatio magna la adresa unui dinozaur rosu e degradanta, parerea mea…chiar daca multi ne asumam perioada tineretii petrecute sine-die in perioada PCR-ului.

    Raspunde
    • ce atata eleganta si exprmare ingrijita? il linge in cur, pesemne ca urmareste ceva…Nu trebuie sa va mire faptul…asa a fost vesnic…o neverebrata

      Raspunde
  5. Steluta Brindescu Olariu 20 iunie, 2021, 9:22 pm

    Ai spus esențialul,deși,nu ești pictor:Ti-a dat-o când aveai nevoie .Nu când te înecai.

    Raspunde

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.