Tropăind în cultura politicii şi în politica culturală

Las puţin amintirile să mai prindă parfum de nostalgie, dar şi pentru că dacă le-aş deşerta cu lada ar fi doar o gramadă. Pe de altă parte, proştii de azi mă mai întârzie să vă povestesc despre proştii de ieri. Bunăoară, Crin Antonescu. Sincer, l-am urmărit demult. Înainte de ultimele alegeri prezidenţiale i-am apreciat determinarea politică. După aceea i-am remarcat consecvenţa discursului.

Las puţin amintirile să mai prindă parfum de nostalgie, dar şi pentru că dacă le-aş deşerta cu lada ar fi doar o gramadă. Pe de altă parte, proştii de azi mă mai întârzie să vă povestesc despre proştii de ieri. Bunăoară, Crin Antonescu. Sincer, l-am urmărit demult. Înainte de ultimele alegeri prezidenţiale i-am apreciat determinarea politică. După aceea i-am remarcat consecvenţa discursului. M-a surprins disponibilitatea lui la compromis pentru susţinerea unui proiect politic. Şi, când să îmi măcelăresc dezămagirile şi desconsiderările la adresa clasei politice româneşti acceptând recunoaşterea unui bărbat politic, Antonescu a dat cu bâta în balta în care mă jucam deja cu bărcuţele viitorului. Din vârful unei construcţii politice care părea stabilă şi din bărbat politic, cu un sprijin electoral fără precedent post-decembrist, a preferat să devină un oponent politic, ca simplu furnizor de comentarii şi de ştiri. De data asta, m-a năucit prostia deciziei.

Într-un fel m-am bucurat că mi-am confirmat convingerile despre clasa politică românească actuală, însă tot n-am înţeles cum rămâne cu voturile pe care le-a cerut şi care i-au fost acordate. Fie că au fost acordate pe încredere, fie că au fost acordate ca vot negativ pentru cei ce erau la putere. Mai pe şleau, ai cerut, ţi s-a dat, iar după aceea strigi de ce şi s-a dat şi că ar fi bine să ţi se mai dea o dată, fiindcă te-ai răzgândit. Prostia este cu atât mai spectaculoasă cu cât Antonescu este şi cartofor. Un bun jucător de cărţi se bazează mai mult pe logică, ba chiar pe probabilităţi şi mai puţin pe gradul de risc. În cazul în care gradul de risc domină jocul, singura şansă de câştig ar fi cacialmaua. Adică ridici miza, fără să ai nimic în mână. La poker, ori la pariuri, mai ţine varianta cacialmalei. S-a făcut chiar un film celebru cu acest titlu.

Dar, în politică, miza cacealmalei este mai degrabă reţeta unei sinucideri în piaţa publică, prin înfigerea unui piron în cap, piron de care ţi-ai agăţat în prealabil o listă cu principii. Serios, în politică nu prea te cheamă nimeni. În politică te bagi. Cu capul înainte, cu picioarele, cu totul sau cu curul. De ieşit, poţi ieşi cu picioarele înainte, cu capul sus, cu tot ce ai agonisit sau tot cu curul. Păcat. Antonescu a ajuns să se confunde cu un clişeu de exprimare: s-a născut speranţă şi a murit speranţă!

În altă ordine de idei, chiar de Ziua Cărţii ne-am procopsit cu măsura prostiei înmulţită prin spongii inculturii. Am văzut multe stupizenii cu pretenţie de inedit, ori cu pretenţie de nebunie frumoasă, dar cele organizate şi întâmplate cu prilejul sărbătoririi Cărţii au fost de-a dreptul de invidiat. Nu ştiu cine au fost organizatorii din Bucureşti. Însă, parafrazându-l pe Fănuş Neagu (fiindcă tot vorbim de carte), în loc să fie „frumoşii nebuni ai marilor oraşe” au reuşit performanţa de a fi măreţii proşti ai marelui oraş. Ce le-a trecut lor prin cap? Să delimiteze un spaţiu în Piaţa Universităţii, cu garduri, în interiorul căruia să arunce pe caldarâm mii de cărţi, pe care să le ia pe gratis eventualii doritori de lectură. Deci, prostia s-a dezvoltat gradual. O dată, aruncarea pe jos a cărţilor, de Ziua Cărţii, este chiar o înjosire a editării de carte şi a lecturii. Imaginile filmate au semănat izbitor cu cele din pelicula celebră „Fahrenheit 451”. Apoi, n-am înţeles prea bine rostul gardurilor. Pe cine protejau ele: pe eventualii cititori de cărţi, sau pe cărţi de eventualii cititori? Gardurile nu sunt pentru întâlniri, ci pentru a fi sărite, de amanţi prinşi în chiloţi, de beţivi întârziaţi acasă, ori de infractori şi de protestatari. Ceea ce s-a şi întâmplat, fiindcă cei veniţi la sărbătoarea Cărţii nu prea erau cititori. Au venit pregătiţi cu plase vechi de la supermarketuri, ca să le încarce cu cărţile gratuite de pe caldarâm. Au rasturnat gardurile, s-au călcat în picioare, au călcat în picioare cărţile, şi le-au smuls din mâini, le-au rupt… Ideea dominantă era că „se dădea” gratis.

Dacă nu ar fi fost o tâmpenie revoltătoare ar putea fi chiar o poezie care îmi vine să o scriu: azi se dau cuvinte scrise pe gratis / veniţi de le sfâşiaţi cu dinţii / avantajul cuvintelor scrise e că se lipesc şi de tălpile bocancilor / rezistă la scuipatul degetelor pentru întorsul paginii / şi se lasă citite / nu dăuneaza privirii / şi sunt recomandate în menţinerea primăverii.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.

Articole mai noi
Articole mai vechi