Ungurism şi maghiarism

Aceste două concepte – ungurism şi maghiarism – condensează o ideologie şi o mentalitate. Ideologia unguristă se bazează pe credinţa – falsă – în existenţa unei ierarhii în lume alcătuită din popoare superioare şi popoare inferioare. Poporul maghiar face parte din prima categorie. Din presupusa superioritate, poporului maghiar i-a revenit „misiunea civilizatorie“.

Aceste două concepte – ungurism şi maghiarism – condensează o ideologie şi o mentalitate. Ideologia unguristă se bazează pe credinţa – falsă – în existenţa unei ierarhii în lume alcătuită din popoare superioare şi popoare inferioare. Poporul maghiar face parte din prima categorie. Din presupusa superioritate, poporului maghiar i-a revenit „misiunea civilizatorie“. Da, maghiarii Evului Mediu nu au subjugat diferitele neamuri pe care le-au cucerit, ci le-au „civilizat“! Iată, Szekfu Gyula, un mare istoric interbelic, în uriaşa lui sinteză, „Magyiar tortenet“, despre „inferiorul“ popor român din Transilvania: „Contactul dintre maghiari şi valah a însemnat NECONTENIT (sublinierea mea) posibilitatea de ridicare din barbaria străbună; maghiarul a fost dătător de cultură, pe care valahul a primit-o de-a gata… a fost o fatalitate pentru magiarime că, la hotarele barbariei turceşti, a creat solide stări culturale europene, care, cu o putere irezistibilă, ca un magnet, au atras spre ele pe valahi şi sârbi…“

Mai mult! „În indisciplina lor barbară (aceste popoare) n-au fost în stare să pornească nici măcar o singură răscoală organizată împotriva jefuitorilor turci… a fost meritul şi tragismul poporului maghiar“ ( de a se împotrivi turcilor). M-am crucit citind textul marelui istoric maghiar. Este adevărat, „valahii“ (şi sârbii!) nu au organizat „răscoale“, ci războaie, Kosovo sârbesc, Rovine, Podul Înalt, Călugăreni constituie momente memorabile în istoria Sud-Est europeană.

Nu putem nega (eu, în nici un caz!) că maghiarii au făurit o mare istorie în centrul Europei, o istorie impusă cu sabia. Au supus şi au cuprins într-un veritabil imperiu o mulţime de neamuri cu care nu aveau nici cea mai firavă înrudire: români, germani, slovaci, sârbi, evrei, ruteni, ţigani, etc. Un paradox al istoriei în acest „mozaic de neamuri“, maghiarii, „stăpâni“, constituiau o minoritate! Numărul lor era cu mult mai mic decât cel al tuturor supuşilor. Desigur, maghiarii au căutat să contrabalanseze deficienţa numerică prin „capacităţile“ superioare, „misiunea“ lor civilizatoare şi „drepturile istorice“. Prin toate aceste „expediente“, maghiarii n-au reuşit să se elibereze de al doilea complex instalat în mintea liderilor: „complexul numărului“. Din acest complex s-a născut „maghiarismul“, adică înmulţirea maghiarilor în mod artificial, pe cale politică. (Şi Ceauşescu a preconizat înmulţirea românilor, dar pe cale „naturală“, românca era obligată să nască patru prunci). În politică, maghiarii au considerat că înmulţirea lor se poate realiza prin asimilarea nemaghiarilor folosind diferite metode. Obţinerea unor avantaje sau chiar a unor drepturi fireşti era condiţionată de maghiarizarea prealabilă. Baronul Miklos Wesselenyi, o figură reprezentativă a istoriei maghiare, susţinea că „este nu numai indicat, dar şi foarte necesar ca, în ţara noastră (Ungaria, nota mea), ţărănimii să i se acorde drepturi naţionale şi de reprezentare (în Parlament, n.m.) numai cu condiţia să devină deplin maghiară şi să se contopească atât prin limbă, cât şi prin datini (cu maghiarii).“ (Opiniile lui Wesselenyi au fost publicate la Bucureşti, în 1831, într-un volum intitulat „Despre judecăţi eronate“ (Baliteletekrol), p. 232-233.

Mai tîrziu, Kossuth, îngrijorat de numărul mare al nemaghiarilor, a tras un semnal de alarmă, în „Pesti Hirlap“: „Trebuie să ne grăbim, să ne grăbim să-i maghiarizăm pe croaţi, pe români, pe saşi, căci altfel vom pieri!“

Care e situaţia azi? „Maghiarismul“, ca doctrină politică şi acţiune, şi-a cam pierdut „obiectul muncii“, „ungurismul“ este viu. Desigur, în Europa zilelor noastre, maghiarii nu mai pot invoca presupuse „misiuni istorice“ şi „capacităţi superioare“, dar continuă să facă apel la defunctul „drept istoric“, adică „dreptul cuceritorului“. Concluzia pe baza acestui drept este simplă: „Cine a cucerit Ardealul? Ungurii, deci Ardealul este al lor“. Această apreciere este mai mult sofistică decât logică. În gândirea şi practica politică modernă „dreptul istoric“ a fost înlocuit de „dreptul la autodeterminare“, adică dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure şi în mod liber soarta. Este ceea ce s-a întâmplat la Alba Iulia, în 1 Decembrie 1918: majoritatea locuitorilor Transilvaniei, adică românii, a hotărât UNIREA cu Regatul României (în 8 Ianuarie 1919 s-au pronunţat şi saşii pentru Unire). Prin urmare, recursul neobosit la „dreptul istoric“ este anacronic. Timpul „dreptului istoric“ este doar o pagină prăfuită de istorie.

P.S.1 Traducerea din opera lui Szekfu Gyula aparţine academicianului David Prodan.

P.S.2 Nu sunt antimaghiar, sunt doar istoric român.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.