Mai multe articole din rubrica "" ↑

Viitorul preşedinte al României şi liniştea nemţească

În anul 1990, la primele alegeri libere după decenii de dictatură, şi-au încercat norocul şi doua „vinituri“: liberalul Radu Câmpeanu trăit în Franţa şi ţărănistul Ion Raţiu, ajuns bogat în UK. Nici unul dintre ei n-a avut şanse reale în faţa lui Ion Iliescu, nomenclaturist cu state vechi, care însă dădea senzaţia de familiar, de „al nostru“, de continuitate la vârful politicii româneşti. La un sfert de secol de la Revoluţie, mentalitatea majorităţii românilor despre cei care sunt „altfel“ şi „de altundeva“ pare să nu se fi schimbat prea mult.

Există o reticenţă, ca să nu-i spun chiar duşmănie ascunsă faţă de căpşunarii care câştigă mai mulţi bani peste graniţe, faţă de specialiştii veniţi cu un altfel de know-how, faţă de investitorii care trebuie în general nu încurajaţi, ci doar ţepuiţi. Există totodată un românism şi un ortodoxism proclamat în stil imagistic, electoral şi care reflectă lipsa de contemporaneitate a gândirii unor politicieni români.

Traim într-o lume globală, în care diversitatea etnică, religioasă şi de alt fel e un semn al realismului şi modernităţii. Însă aceasta pare a nu însemna nimic pentru social-democraţii care agită stindarde cu „mândri că suntem români“ şi nici pentru candidatul lor la prezidenţialele din 2014, care prin românism şi ortodoxism vrea să mai atragă nişte voturi în lupta electorală cu un etnic neamţ, pe deasupra şi luteran.

Într-o cumplită bătălie electorală pentru preşedinţie cum este cea din România – şi spun cumplită, deoarece aceasta monopolizează, de peste doi ani, televiziunile de ştiri şi presa românească, trecând în umbră alte tematici mult mai de interes pentru cetăţeni –, loviturile se dau cel mai adesea „sub centură”. Se scot de la naftalină dosare, exacerbându-se până la absurd un defect de vorbire sau de comportament al candidaţilor. Se scot la bătaie clişee, care să apeleze la sensibilităţile şi mentalul colectiv al electoratului. Nu se discută, mai nimic, pe idei.

Dreapta răsfirată iese la rampă cu cinci-şase candidaţi şi candidate: unuia i se reproşează că e prea distant, altul e lovit în maxilar. Una e prea rigidă cu statul ei de drept, alta e prea lejeră cu poşetele ei scumpe. Unul o arde cu ciocoii non-stop la TV, altul e slab în sondaje şi nu aduna destule semnături. Alţi câţiva fac doar valuri de plajă, foarte-foarte mici. Oratorul liberalilor s-a retras, presupusul plagiator al social-democraţilor a rămas.

A mai rămas în cursă şi neamţul luteran, acuzat că vorbeste încet şi rar, că are reacţii întârziate şi că n-are charismă de viitor preşedinte, aşa cum probabil preşedintele-jucător al ultimilor zece ani i-a obişnuit pe poporeni. Dacă este să ne luam după „subiectivisme”, Klaus Iohannis aduce oarecum ca aspect exterior cu fostul preşedinte al Germaniei, Christian Wulff. Însă aici asemănările încetează.

Wulff a fost cel mai tânăr preşedinte al Germaniei, la 51 de ani, şi „cel mai scurt”. A stat în fruntea statului doar 598 de zile, apoi a demisionat din cauza unui proces în care era acuzat de lipsă de integritate. În iunie 2014 însă, Wulff a fost declarat prin sentinţă definitivă în instanţă, ca fiind nevinovat. Creştin-democratul Wulff a fost susţinut de Angela Merkel, însă am putea spune că pur şi simplu „n-a avut noroc”.

Dacă este să ne luăm dupa platforme electorale, Klaus Iohannis nu ştim exact ce vrea să aducă nou în politica românească, daca va fi ales la vârf. Spirit gospodăresc german, pragmatism, cumpătare sunt calităţi bune pentru un primar. Sunt bune şi pentru un preşedinte, dacă poporul chemat să-l aleagă apreciază aşa ceva. „Tăcere şi faptă” ar fi ceva cu care poporul român e mai puţin obişnuit.

De aceea, „minciuna cu televizorul”, promisiunile sforăitoare de viaţă mai bună, lipsite de fundament şi de bani la buget, seninătatea jocului sportiv de gambe când creierul e amorţit probabil că vor funcţiona destul de eficient şi în această campanie electorală pentru prezidenţiale.

Nemţii din Germania şi din Austria s-ar bucura ca noul preşedinte al României să fie un etnic german. Au şi scris despre asta, în presa lor. S-ar bucura şi peste o jumatate de milion de saşi şi şvabi repatriaţi în Germania sau încă trăitori în Transilvania. Ar fi tot un motiv „din stomac”, de orgoliu etnic, cum este şi cel proferat de candidatul social-democrat, când punctează pe „românism”.

Ultimii ani politici au fost marcaţi de un permanent ping-pong între „cele doua palate” din Bucureşti. Cotroceniul a marcat, Victoria a contracarat. Sau viceversa. Cu şi fără rost pentru popor. Va înceta oare acest ping-pong la nivel de ego-uri, de la vârful puterii din Romania, odată cu alegerea unui nou preşedinte? E greu de spus, însă e de sperat. Căci după chipul şi asemănarea celor de sus, văzuţi zilnic la televizor, se comportă şi o mare parte din populaţie, constituindu-se în tabere care se duşmănesc de moarte.

Ex-preşedintele Iliescu voia „linişte” şi i s-a reproşat că e o muşamalizare şi o tactică de băgat pumnul în gât. Probabil că în anii tumultoşi şi plini de veninoase secrete ale trecutului comunist era aşa. Există însă şi alt fel de linişte. O linişte care îi lasă pe oameni să gândească şi să lucreze constructiv. O linişte care înseamnă echilibru şi deschidere spre alte percepţii, spre alte viziuni. Va fi linişte în România după alegerile din iarnă? Nu ştim. Însă o linişte în stil nemţesc, oricine va fi cel ales, parcă nu ne-ar strica.

Loading...
  1. aradean suta la suta 9 octombrie, 2014, 3:41 pm

    Oricine poate fi votat,mai putin pionierul, comunistul si copy-paste-ul PONTA!
    Locul lui e langa papa Iliescu!
    Fara tagada cei din partea de vest,nu sunt sustinatori ai nonvalorilor!

    Raspunde

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.