Eterna noastră dragoste pentru tâmpenii

Prin ’70, Adriano Celentano a reușit cea mai strălucită trollare din istoria muzicii: a demonstrat că poți să vinzi aer împachetat în fundițe fonetice, atâta timp cât sună a engleză.

Prisencolinensinainciusol https://www.youtube.com/watch?v=5T5LFVLgET4 un exercițiu genial de a face publicul să-și demonstreze singur prostia, fredonând fericit un șir de silabe aleatorii. Efectul? Un hit care a dovedit că suntem dispuși să aplaudăm și un dicționar aruncat în blender, dacă are ritm.

Fast forward către prezent, unde salvatorul națiunii (nu pun link, dar se poate găsi pe youtube interviul cu Shawn Ryan) ne oferă propria versiune de harababură mentală, dar fără măcar grația minimă de a o pune pe muzică. Dacă Celentano ne-a dat măcar un groove la care să dansăm prostește, Georgilianul ne servește un cocktail toxic de teorii ale conspirației, garnisit cu frunze de înțelepciune ancestrală și stropit generos cu zeamă de pseudo-știință. E ca și cum cineva ar încerca să facă slam poetry dintr-un manual de fizică scris de un copil de grădiniță care a băut prea multă cola.

Efectul personajului „votat masiv” are asupra logicii efectul pe care-l are cântatul lui Yoko Ono asupra urechilor. Acum imaginați-vă că Yoko Ono a intat în politică. Exact: un spectacol de țipete abstracte și gesturi confuze, care sună profund doar dacă ai renunțat complet la gândirea critică sau ești prea politicos să spui: „Doamnă, e clar că ați sărit peste pastile azi”. Yoko măcar avea scuza că era artistă conceptuală, dar nenea ăsta doar pare că a uitat să termine o propoziție coerentă înainte să înceapă alta. E ca și cum ar fi înfulecat o bibliotecă întreagă de filosofie pe nemestecate și acum regurgitează, într-un spectacol grotesc de varietăți intelectuale, bucăți din Antonescu (pentru patrioții confuzi), Codreanu (pentru misticii cu tendințe fasciste) și Țuțea (pentru că sună bine la șezători), toate amestecate într-o ciorbă ideologică cu morcovi din horoscop, tărâțe din superstiții străvechi și drojdie din rețeta de cozonac a străbunicii – că doar n-o să lăsăm gândirea critică să ne strice aluatul național.

Celentano ne-a oferit oglinda perfectă: dacă pui suficient ritm și atitudine într-o prostie, devine hit. Georgescu a dus experimentul mai departe: dacă pui suficientă convingere într-o salată de aberații rostite cu aer doct, devii „guru”. E ca și cum am evoluat, dar în direcția greșită – ca o maimuță care descoperă gravitația dând cu capul de asfalt – de la a fredona prostii pe ritm italo-disco, la a cita prostii cu gravitate filosofică, dar cu fața împietrită de gravitatea momentului istoric.

După ce ne-a trecut durerea de cap, am învățat de la Yoko Ono că nu tot ce e zgomot e artă. Și nu tot ce sună „profund” e demn de aplaudat. Uneori, e doar mambo-jambo… fără nici măcar o linie melodică bună.

Video: https://www.youtube.com/watch?v=5T5LFVLgET4