Când prostituatele pun contră presei

Clipele cotidiene ale unui cotidian sfidează de cele mai multe ori ziariştii, oscilând cu nonşalanţă intenţionată între o rutină plictisitoare, surprize neplăcute, informaţii spectaculoase, întâmplări hazlii, întâlniri obositoare sau tensionate şi discuţii interesante. Pentru că Tristan Mihuţa a scormonit în cuibul de viespi al amintirilor din perioada „Observatorului arădean”, am să încerc să ordonez roiul acestora măcar spre una dintre ele. Una dintre cele mai haioase.

Nu mai ştiu din ce motive Tristan (directorul ziarului) era plecat din oraş, Notaros (redactorul şef) era şi el plecat pentru vreo două zile, Dubăţ (pe atunci, directorul de marketing) lipsea şi el. Fără vreo delegare specială, eram cam singurul responsabil de viaţa cotidianului pentru vreo două zile. Mi-am început ziua ca oricare alta. Ca redactor şef adjunct aveam ca primă sarcină să mă ocup de paginile de ştiri interne şi de ştiri externe. Aşa că am deschis site-urile agenţiilor de ştiri. Pe atunci, prin 1998, nu prea erau portale şi aveam acces direct la baza de date a agenţiilor de presă cu care aveam contract.

Pe la ora zece sună telefonul de interior. „Ovi, nu a ajuns hârtia!” Ce hârtie?, era să-mi scape mie întrebarea stupidă. „Stai că mă interesez!”, îmi acord eu un timp de organizare şi informare. Aflu de la Dubăţ că ar fi trebuit să ajungă un tir cu hârtie de tipar şi să mai aştept până pe la ora 12,00. Sun la tipografie să-i liniştesc pe băieţi. În redacţie calm, tipografia se lăfăia în liniştea cernelii nefolosite, tipografii aşteptau tirul, eu liniştit. La etajul cinci al „Casei albe” de la vagoane soarele îşi căuta parcă loc printre jaluzele cu razele.

Ora12,30. „Ovi, nu a venit nici acum hârtia”. Calm, pun mâna pe telefon şi sun la Bacău. Letea Bacău, singurul producător de hârtie de ziar din ţară. „A, păi, nu ajunge astăzi tirul. S-a defectat pe drum”, zice unul simplu, ca şi cum ar fi uitat să aprindă lumina pe o terasă, în plină zi. Piciorul scaunului rotativ mi s-a înmuiat dintr-odată. Sun la tipografie să aflu câte hârtie aveam în stoc. „Nici cât să tipărim o etichetă”, am aflat.

Sun la Oradea la o firmă care aducea hârtie din import. „Nici o problemă, avem hârtie, dar nu avem mijloc de transport”. Asta-i problema?, mă îmbărbătez eu râzând de uşurinţa cu care se pot rezolva toate. „Alo, Sorine, ai un camion disponibil, de vreo 20 de tone?”.”Am camion, dar e fără prelată şi nu pot să îţi dau şofer”. Aveam noi şofer. Şi încă ce şofer!? Profesionist! „Păi, merge doar până la Oradea!” Vine camionul, şoferul îşi ia un amic cu el, îi dau banii pentru hârtie (vreo 30 de milioane) şi pleacă. Răsuflu uşurat. Era ora 14,00. Cel târziu la ora 22,00 trebuia să fie în Arad, iar ziarul intra la tipar abia pe la ora 01,00. Hă, hă, hăăă! Tot timpul din lume. În redacţie se auzeau doar tastele calculatoarelor, la tipografie se curăţau utilajele, agenţiile de ştiri dădeau informaţii plictisitoare, până şi soarele îmi lăsase în pace jaluzelele.

Ziua s-a întâlnit cu noaptea în mod firesc, devorându-şi liniştite seara. Nici nu ştiu cum s-a făcut ora 22,00. Nici un semn de la şofer. În telefon îmi răspundea o tipă care îmi spunea că abonatul nu e disponibil. Sun la firmă la Oradea. Nu ajunsese camionul nostru. Disperarea a şi împins în faţă panica, să scape de responsabilitate, iar cu panica m-am şi trezit în suflet. Ora 24,00. Nimic. Ce dracu’ să fac? Camionul nu ajunsese nici la ora aia la Oradea, iar şoferul nu răspundea. Am început să sun pe la tipografii din Timişoara. Era prea târziu.

Singura soluţie venea spre mine tiptil, târându-se şerpeşte. Nu aveam încotro, trebuia să apelez la ajutorul concurenţei, ziarul „Adevărul de Arad”. Tristan se porcăia în comentarii cu Zăvoianu, directorul cotidianului concurent. Nici măcar nu se mai salutau. Ora 02,00. „Alo, familia Zăvoianu? Cu domnul Zăvoianu, vă rog”. Îl trezisem din somn. „Du-te şi ia trei suluri de la noi de la tipografie şi mi le dai mâine înapoi”, îmi zice morocănos şi închide. Cu motostivuitorul le-am transportat între cele două tipografii. Ediţia putea să apară.

Dimineaţa citeam ziarul fericit, mulţumit şi mirat de disponibilitatea concurenţei. Sau pe asta să se bazeze concurenţa, pe respect, nu pe eliminare? În fine, se face ora 14,00. Primesc un apel telefonic de la şofer. „Abia acum am ajuns la Oradea, am rămas defecţi”. Înjurăturile stăteau aliniate în blocstartul gurii, dar le-am repliat după o mângâiere înţelegătoare. Era destul timp până noaptea târziu, iar hârtia trebuia să ajungă şi de la Bacău. Totul era din nou sub controlul liniştii. Mai ales că primesc şi confirmarea că hârtia fusese încărcată deja.

Ora 20,00 şi ceva. N-a trăznit, n-a fulgerat, dar a pornit ca din găleată. O ploaie care arăta ca un zid de apă. Hârtia noastră era într-un camion descoperit. Nici nu ştiam cum să-mi descriu starea. Şi panica se ghemuia de frica nervozităţii mele. Şoferul nu răspundea la telefon, din nou. Apare Sorin. „Dă-mi o maşină cu un şofer, că am băut. Mă duc să caut camionul . Unde poate fi? Numai pe drumul dinspre Oradea!”. El a plecat spre Oradea, eu m-am refugiat la Burcă, la „Bucegi”. Mi-era frică să nu mă răzbun pe altcineva decât ar fi trebuit.

Ora 22,00 şi ceva. Privirea mi se bălăcea într-un vid incomensurabil. Uşa barului se deschide brusc şi apare Sorin în patru labe, râzând. Se târăşte până la mine, râzând cu lacrimile care nu îl lăsau să scoată un sunet. Nu putea vorbi din cauză că râsul îl sufoca. „Ştii unde am găsit camionul cu şoferii?”, îngaimă el cumva. Şi începe să râdă din nou. „Erau în parcare la Şimand, cu două curve în cabină”, reuşeşte într-un târziu. Mă simţeam de parcă aş fi mâncat var nestins. Camionul ne aştepta în faţa redacţiei. Habar n-am ce privire aveam, dar şoferul nu vroia să coboare din cabina camionului. L-am chemat pe Dubăţ de acasă, fiindcă era singurul care avea carnet de şofer profesionist. Norocul nostru a fost în producătorii de hârtie, care înveliseră sulurile în carton cu ceară.

Bineînţeles că a doua zi a venit şi hârtia de la Bacău. Dar, ce mai conta? Ziarul apărea. Pe la ora 05,00 dimineaţa am început şi eu să râd.