Teatrul clasic „Ioan Slavici” a deschis stagiunea 2015/2016 cu două premiere, ceea ce constituie un fapt cu totul lăudabil. O deschidere în forță, aş zice, deoarece cele două premiere au avut loc aproape în același timp, la doar o săptămână distanță una față de cealaltă. Un fapt, pe care țin să-l elogiez, deoarece, în general, premierele se lasă mult așteptate și ele urmează un program nu întodeauna stabilit dintru început de stagiune.
Semnalez spectacolul Săptămâna luminată după Mihai Săulescu, în regia lui Nicolae – Mihai Brânzeu, pe care, din păcate, nu l-am văzut (mi l-a lăudat Zoltan Lovas) și mă voi referi la cealaltă premieră Artă de Yasmina Reza, regia Szabo K. Istvan, traducerea Violeta Popa, scenografia Cosmin Ardeleanu.
Yasmina Reza, premiată în Franța, Marea Britanie si SUA, este autoarea unor cunoscute piese jucate pe marile scene ale lumii. Piesa în discuție, tradusă în peste 30 de limbi și laureată cu importante premii, a avut premiera absolută în anul 1994 la Paris, fiind apoi reprezentată cu succes la Berlin și Londra. Un text, recomandat prin spectacole jucate ani la rând cu casa închisă, dar dincolo de acest detaliu, important în sine dar nu definitoriu, reținem pledoaria discretă dar profundă pentru o prietenie în stare să treacă dincolo de încercări și dificultăți, dincolo chiar de o criză neașteptată ce amenință să o năruie. Textul este de actualitate și credibil prin problematica sa omniștiută. Un medic, Serge, iubitor și colecționar de artă, achiziționează un tablou cu 35000 de euro. Nimic surprinzător, atâta doar că tabloul este o pânză alba, traversată de câteva linii, de asemenea albe. Snob fiind, Serge nu este interesat de pânza achiziționată, ci de autorul ei, un pictor în vogă, dovadă că și plăteşte o sumă impresionantă de bani. Cumpărarea tabloului de către Serge, îl exasperează însă pe Marc, un inginer, pragmatic ca formaţie intelectuală și cinic prin reproșurile acide pe care le face prietenului său medic dar și lui Yvan, un lucrător la papetărie, un om echilibrat și tolerant dar el însuși cu numeroase probleme dificile în familie și la serviciu.
Ei bine, cele trei roluri sunt interpretate cu vădită plăcere histrionică de către trei dintre cei mai buni actori ai Teatrului arădean. Bogdan Costea revine după 2 – 3 ani pe scenă, abandonându -și măcar pentru o scurtă vreme, managementul, ce-i drept, tracasant și uneori paradoxal, spre a aborda rolul medicului Serge, interpretându-l nuanțat, aratându-se a fi, când rece când autoritar, când plin de înţelegere față de prietenul său, cinicul Marc. Fără îndoială, Zoltan Lovas este unul dintre cei mai buni actori ai generației sale. Mereu l-am urmărit cu speranța de a nu se pierde în prezentări de tot felul. Cu ani în urmă, actorii Ion Caramitru, Valeria Seciu şi regretatul Ovidiu Iuliu Moldovan îmi relatau într-o discuție, că au constituit Comisia care l-a promovat pe Zoltan Lovas la Teatrul Național din Bucureşti.
A rămas foarte puţin timp la Bucureşti, repet la Teatrul Naţional, întorcându-se la Arad, simţindu-se probabil foarte legat de prieteni, de familie, de urbe, în general. Cu un foarte bun regizor, Zoltan Lovas se arată a fi un actor de excepție, în stare să releve nuanţe nebănuite, impresionând printr-un talent special. Și Yvan , în interpretarea lui Ioan Peter (remarcabil și prin încercările literare și vag regizorale ) a dobândit consistență, caligrafiind scenic, cu un dramatism bine dozat, destinul tulburător al unei familii ca atâtea altele, aici și pretutindeni. Regizorul Szabo K. Istvan, unul dintre cei mai valoroși ai generaţiei sale, a propus o lectură scenică impresionantă prin acurateţe dar şi printr-o gândire scenică unitară și elaborată in detaliu, fiind sprijinită de scenografia inspirată semnată de Cosmin Ardeleanu.
Dar finalul spectacolului pare a fi superficial și expediat fără o rezolvare salutară. Cum, de altfel, îi reproşăm regizorului și faptul că autorii nu au relaționat în spectacol, ci fiecare dintre ei au interpretat, cu dăruire, propria-i partitură, fără să se întâlnească nici măcar în final, în superba pledoarie pentru regăsirea unei prietenii aflată în criză. O criză a unei posibile pierderi și, mai apoi, regăsiri a rarisimului sentiment al prieteniei autentice.
Spectacolului, altminteri, inteligent elaborat, demonstrând o filosofie profundă in abordarea textului, îi lipseşte o anume vibraţie interioară, în stare să emoţioneze. Dacă regizorul s-a ferit de sentimentalism, ne-am fi aşteptat să găsească varii soluții pentru implicarea spectatorului, spre a nu reprezenta două „lumi” paralele, care nu se întâlnesc nici chiar în final.
În rest, să auzim numai de bine!
LIZICA MIHUŢ
Sursa: lizicamihut.ro
Lasă un comentariu