Văd pentru a doua oară spectacolul lui Nicolae-Mihai Brânzeu, după Mihail Săulescu și deslușesc o meditație profundă asupra vieții și morții. O meditație coerentă și unitară, elaborate în detaliu, cu un fin gust al detaliului edificator. În primul moment ești tentat să-ți spui că este prea mult nisip și că acesta este, cu ostentație, covârșitor.
Dincolo și prin scena încadrată de nisipul care devine cadru și personaj deopotrivă, ne apropiem de o simbolistică învederată de mitul iertării de păcate a celor care mor în săptămâna luminată, chiar dacă păcatele lor sunt „multe și grele”. Constantin, un tâlhar violent care dă foc caselor și a omorât o întreagă familie (cinci „suflete nevinovate”) este rănit și se află în „anticamera” morții. Mama lui Constantin conștientizează mărturisirea Bătrânei, un personaj bine construit în spectacol, și anume că fiul ei ar putea primi iertarea păcatelor, dacă moare până la miezul noopții în ultima zi a Săptămânii luminate, pentru că apoi cerurile se închid și judecata este cea omniștiută… (Citeşte continuarea aici!)
Lizica Mihuț
Lasă un comentariu