Ar trebui să ne oprim

La ce ticăloșii vom mai asista în următoarea perioadă? I-am auzit pe unii din liderii neo-liberalilor că ei vor sprijini orice decizie pe care Hanți o va lua. La fel și cei cu interesul național. Fraților, am pus-o sistematic. Prin vot. Democratic. Am ajuns din nou la mâna unui singur om să ne traseze destinul social, pentru că unora le-a fugit mintea cu amantul de serviciu. S-a și cazat undeva prin munți, unde nu este semnal, nouă rămânându-ne bocetul următoarei catastrofe naționale din care va demisiona, din nou, Ponta. Pentru că Hanți e flebețea clasei și deci e intangibil. Vorba lui e spumă de căpșuni. Sau de zmeură congelată. Va pune un tehnocrat să administreze țara, doar că nu știm în folosul cui o va face. În rest e totul bine.

Se întâmplă astea chiar în zilele când se împlinesc 20 ani de la moartea lui Corneliu Coposu, unul dintre ultimii români pedepsiți de aceștia, sau mai corect de slugile bolșevice, la ani grei de temniță pentru vina de a-și fi iubit cu patimă țara. L-a ținut Dumnezeu în viață pentru a ni-l arăta și nouă, contemporanii tâmpeniilor făcute de conaționalii noștri atunci când li s-a cerut să aleagă democrația și pe cei care urmau să o consolideze printre noi. L-au ales pe Iliescu, cel care dintr-un condei a fabricat un CPUN cu „ne-ntâlnim la jumate”, dar prima jumătate e a noastră, în cealaltă nu aveți decât să vă înghesuiți cu toții. Sigur că nu i-a fost deloc greu să ia din cealaltă parte voturi pentru legile de atunci, având în vedere finanțarea partidelor de apartament apărute la foc automat. Cu cartofi Brătianu, sau cu nevastă și soacră respectivele așa-zise partide s-au năpustit pe bani și în spatele lui Ion și Petre au votat ceea ce trebuia. Doar că vocile lui Coposu, a lui Câmpeanu sau Rațiu le mai auzeau doar cei din ograda lui Măgureanu, cel „întocmit” să instituționalizeze informația și să o predea minerilor mai târziu cu specificația „dușman de clasă”. Cu o astfel de comportare, la ce ne-am putea aștepta astăzi? Dacă atunci nu am avut ochi deschiși pentru a vedea deslușit care este cu adevărat cel care blochează democratizarea țării, este neproductiv a da acum vina pe o clasă politică sau a o face singură răspunzătoare pentru tot răul care ni se întâmplă. Suntem, ca națiune, și noi, la fel de vinovați. Nu am știut sau nu am avut capacitatea să ne eliberăm de manipulare nici măcar în toamna anului 2012, când devenise destul de clar că noi nu avem voie. Ion și Petre au croit împreună în primele zile o Constituție ce consacră pentru mulți ani un sistem ce permite non-valorilor să dețină puterea decizională în România. Am fost în 1991, când aceasta s-a votat, printre cei care au spus Nu. În primul rând pentru că nu aveam încredere în cei ce se erijau ca noi conducători după o eră mult prea îndelungată de dictatură comunistă.

În altă ordine de idei, nu sunt foarte convins de justețea protestului îndreptat doar asupra clasei politice, cum am spus mai sus, din moment ce toate partidele au ușile deschise pentru oricine se califică a fi membru printr-o simplă adeziune și o recomandare. Nimic nu este mai fals decât a crede faptul că înăuntrul acestora faci doar un act de prezență. Dacă ai ceva de spus, vei fi asculat, iar dacă este și important poate chiar deveni o bază de dezbatere mai largă. Cel puțin legal este constituit dreptul de a face politică în această țară. Nimeni și nimic nu oprește pe cineva să-și expună ideile în cadru organizat. Ceea ce este foarte bine. Măcar acest drept nu ne-a fost luat sau, mai bine spus, nu a putut să ne fie retras.

Acum, grație neimplicării noastre, avem la Cotroceni pe unul care decide să aibă un guvern al lui, exact cum făcea Ceaușescu, dar de această dată el are și sprijin din exterior. Pe vremea cealaltă nu se punea în discuție vreun astfel de sprijin pentru că acelora nu le păsa, atâta timp cât nu le dădeam bătăi de cap. Și nici nu le umpleam țările cu mâna de lucru ieftină. După 1990 s-au trezit interesați de geografia noastră atât din punct de vedere strategic militar cât și al resurselor neexploatate de care încă noi mai dispunem. Deloc de neglijat. Sărăcia a împins acest popor la mult prea multă prostie, acceptând fără prea multă vorbă lucruri pentru care alții au purtat războaie.

Cred că a venit vremea să începem a gândi cu capetele noastre și să înțelegem ce au făcut și cum au lupta pentru noi înaintașii noștri și ce așteptări au avut ei de la noi. Cui lăsăm această țară? Copiilor din stradă care, pe bună dreptate, se socotesc îndreptățiți să se întrebe ce se întâmplă, trebuie să li se predea lecția „măsurii”, cea care poate să mențină România pe un făgaș al normalității, și care să evite total riscul derapajelor către idei periculoase cu efecte distructive. Până la urmă, scandalul este văzut cu ochi diferiți în funcție de interese. Sau, dacă ne pasă de țara noastră, să luăm atitudine din care patriotismul moderat să se facă auzit. Atunci se vor descoperi și trădătorii de interes național. Pe nume. Fiecare.

Și vom vedea interesele cui le-au servit ei.

În memoriam…

Să stai acum prin pușcărie, de drag pentru acest popor,
Ești „dus” de tot sub pălărie, ți-s fluturii cu toții-n zbor.
În alte vremi, mai tulburate, când am avut bărbați în stat
Era un NU, la strâmbătate, cu preț de om încătușat.

În timp s-a fiert la noi istoria, și parcă-n clocot n-a mai dat.
Când pe minciună dat-am gloria, am tot cules ce-am semănat.
Ne înșelam cu libertatea, ce-o apăram pitiți sub brazdă,
Și ne feream de „demnitatea”, văzută doar la schimb de clauză.

Îi mai știau părinții noștri pe cei lăsați să mai respire
Un aer răsucit prin cheie, vândut de fapt sau pus poprire.
Chemați sau luați spre-o lămurire, ce le lipsea, și-era „vitală”
Le-au scotocit cu bâta viața, cu proști, ce-n gură-aveau zăbală.

Cum mintea le-a rămas întreagă, putem noi azi citi memorii.
Din ei ne-am întocmit pleiadă. Din fala morții ș-a nchisorii.
Au mai rămas spre amintire, vreo doi sau trei uitați prin viață
Ca să unim o izbăvire, de-o minunată dimineață.

Am tras atunci din nou perdeaua și cioburi s-a făcut oglinda
Ne-am ostoit votând licheaua, și-am umilit din nou osânda.
Era acolo, cu sanctuarul, făcut din aura suferinței
Sperând acum să-și pună darul, păstrat din timpul „biruinței”.

Nu potrivea cu România, ce zilnic inventa „principii”,
Și nu cânta în armonie, cu noii șefi, cântarea clicii.
Era doar vocea noduroasă deloc atunci binevenită
Căci le strica o țărișoară ce-avea să fie jecmănită.

E poate țara blestemată. În timp s-au „demascat bandiții”.
Parcă mai ieri dintr-o tanchetă, de braț duceau „afurisiții”.
Pe rând ne pleacă-o generație, în care ne-am băgat piciorul.
Ne va ierta vreodată Domnul? Iertați am fost de Seniorul?

Virgil Florea
05 noiembrie 2014