Basarabia şi iar Basarabia

Amânarea „sine die“ a basarabenilor de a reveni în „Patria Mamă“, ne întristează, iar pe unii îi supără. Desigur, nouă, celor de dincoace de Prut, ne este greu să-i înţelegem. Pierdem din vedere că două secole (cu un „intermezzo“ din 1918 – 1940), basarabenii au avut o istorie aparte, care i-a marcat şi, aş zice, i-a remodelat. Să menţionez doar lunga stăpânire ţaristă şi cea sovietică.

Între acestea, s-a produs un miracol. În urma Primului Război Mondial, basarabenii au renăscut ca pasărea Phoenix şi ne-au dat cea mai mare lecţie de iubire de neam din istoria noastră. Să nu uităm, ei s-au unit primii cu „Regatul României“. Au avut, din fericire, lideri remarcabili, dar UNIREA au înfăptuit-o masele de români, care, în 28 martie 1918, într-un entuziasm de dimensiunile unei legende, au strigat „Noi vrem să ne unim cu ŢARA!“ Să ne imaginăm ce tărie şi ce curaj au dovedit basarabenii, în condiţiile unei revoluţii bolşevice care convinsese întreaga Rusie.

Aş spune, ca istoric, Unirea Basarabiei cu Vechiul Regat a avut o motivaţie strict sentimentală. A fost „un fapt de suflet“. Dar, din nefericire şi din păcate, experienţa românească din perioada interbelică a însemnat o mare şi dureroasă dezamăgire pentru basarabeni. Guvernarea „frăţească“ s-a dovedit un prilej de spoliere „legală“ a „bunurilor“ oferite de această provincie bogată. În anii 60 – 70 ne-am bucurat de simpatia domnului colonel Iustin Şeredan, fostul comandant al „Gărzilor naţionale“ în anul 1918, din Valea Mureşului şi Valea Crişului, iar după Marea Unire, primul prefect român la prefectura din Chişineu. De câte ori îl provocam, începea aşa: Domnişorule Horia (aşa îmi zicea el), mi-e ruşine şi nu pot să uit cum ne-am comportat noi. O armată de funcţionari, cei mai mulţi din Bucureşti, oameni puşi pe căpătuială, care după 2-3 ani, după ce îşi făceau plinul, plecau!” Aveam două camioane la Prefectură. În preajma Crăciunului şi a Paştilor, „liota” asta de funcţionari le foloseau pentru a transporta acasă, în ţară, uneori te miri ce! Mi-a rămas în amintire că un funcţionar a trimis soacrei, la Bucureşti, de Crăciun, un butoi cu castraveţi muraţi.

Unirea din 1918 a fost un act sentimental, dar basarabenii de azi sunt total schimbaţi faţă de cei din trecut. Azi nu mai  acţionează sub impulsul sentimentelor. Experienţele contradictorii cu care i-a „blagoslovit” istoria i-a făcut prudenţi, au un înalt grad de luciditate, sunt mult mai raţionali, îşi cântăresc cu grijă oportunităţile, în demersurile lor triumfă realismul care îi determină să-şi pună la „rece” întrebarea: „Ce le poate oferi România de azi lor?”

Dacă suntem sinceri, trebuie să recunoaştem că această întrebare suntem obligaţi să ne-o punem nouă înşine.