Am decis să abordez acest subiect în primul meu articol pentru că este un lucru care s-a întâmplat recent și care mi-a marcat foarte tare viața.
Am fost de când mă știu un om pesimist, mai ales în perioada liceului. Pesimismul s-a agravat cu trecerea anilor, iar acesta a venit la pachet cu supradoze de îngrijorare, obsesia pentru control și anxietate cu privire la viitor…sau mai bine spus, anxietate cu privire la orice.
Nu reușeam să mă bucur de nimic. Chiar dacă am obținut tot ce mi-am dorit (majoritatea lucrurilor cu mult efort și răbdare), tot reușeam să găsesc acel 1% care nu era bine. Din exterior nu se prea vedea asta, doar oamenii foarte apropiați știau ce pitici întunecați ascundea mintea mea, mai ales că, în general, dădeam impresia unei persoane vesele și plină de umor.
Despre acest pesimism cronic voi vorbi mai multe însă altă dată.
Pe scurt: aveam un job care mi se potrivea perfect, o relație împlinită, o familie care mă iubea, prieteni dragi, un pisic drăgălaș și sănătate aproape perfectă. Viața mea pare roz și chiar este, doar că nuanțele în care o vedeam eu erau mai degrabă spre gri. Nu eram fericită, grijile făcute pentru orice mă oboseau fizic și psihic, și nu doar pe mine… îmi spuneam mereu că totul e bine, însă degeaba. Tiparele iraționale erau atât de bine implantate încât nu reușeam să scap de ele, chiar dacă știam cât de greșit gândesc. Pur și simplu nu puteam trăi în prezent… fie mă îngrijoram excesiv pentru viitor, fie mă blamam pentru greșelile din trecut… ambele activități fiind deloc prolifice.
Ideea este că, probabil Universul sau o altă forță superioară nouă, s-a săturat de lamentările mele zilnice și mi-a dat o palmă zdravănă..peste spate.
Aveam probleme cu spatele de vreo zece ani, dar asta nu mă împiedica să merg pe jos cu orele sau să fac drumeții pe munte. Acum însă, nu a fost o simplă durere… a fost cea mai groaznică durere pe care am simțit-o în viața mea, când la fiecare respirație sau strănut urlam, la propriu, de durere. Am ajuns în punctul în care nu mă mai puteam mișca deloc, deoarece atât de puternică era inflamația încât simțeam că leșin dacă îmi schimb poziția. Atunci nu știam încă ce am, mai avusesem la 16 ani un episod asemănător, însă nu atât de violent, iar pe atunci am fost diagnosticată cu lumbago (o afecțiune care provoacă dureri în zona lombară).
Acum eram în faza acută, cunoscută și ca „Doamne, cu ce am greșit?!?” sau ca „E clar, astăzi mor”, cei care au trecut prin asta știu exact despre ce vorbesc și că nu exagerez deloc. În timp ce eram în pat, paralizată de durere și disperată, am realizat ceva uluitor… era pentru prima oară după nu știu cât timp când chiar trăiam în prezent, cu toată ființa mea. Fără griji legate de viitor, fără amintiri zbuciumate din trecut. Eram doar eu și durerea mea insuportabilă.
După acest episod au urmat, desigur, multe suișuri și coborâșuri, culminând cu aflarea diagnosticului în urma unui RMN, scurt și sec: hernie discală la L4. Vestea m-a lovit ca o bombă, dar și atunci am putut observa cât de important este modul în care gândim. De la faza acută și până la aflarea veștii că am hernie de disc la 25 de ani (aprox. 5 zile) îmi revenisem destul de bine, puteam umbla și sta dreaptă (asta e o foarte mare realizare pentru cei care suferim de dureri acute de spate), luam încă injecții și antiinflamatoare, dar eram destul de optimistă și sigură că până la Crăciun îmi trece ( eram în 20 decembrie 2015). După ce am aflat ce am, m-am prăbușit. Mai ales că nu știam prea multe despre acest subiect, doar că e grav și că trebuie intervenit chirurgical.Tot progresul s-a dus pe apa sâmbetei. Abia stăteam în picioare, aveam impresia că mă doare mult mai rău, plângeam și eram panicată că voi ajunge la cuțit.
Toate acestea nu mi-au trecut prin cap până n-am văzut diagnosticul…până și fizic eram mult mai bine. Concluzia mea a fost că autosugestia ne poate vindeca sau îmbolnăvi, calma sau distruge de tot.
A durat ceva timp, mai mulți medici, consultații, pastile, injecții, tortură emoțională, nopți nedormite, dureri care s-au tras și pe picior, plânsete, frustrări, furie până când pur și simplu…am acceptat. Am acceptat ceea ce mi se întâmplă fără să mai dau vina pe soartă sau pe mine.
Fără să-mi dau seama, îmi tot dădeam termene limită până la care trebuia să fiu vindecată, „de Crăciun sigur voi fi bine”, „de Revelion 100% nu voi mai avea nici o durere” etc., îmi făceam speranțe, proiectându-mi toată bucuria în viitor, bazându-mă pe ceva nesigur. Am încetat să mai fac asta și acum sunt mult mai fericită.
Cu ajutorul unei doamne kinetoterapeut foarte drăguțe, am înțeles exact ce înseamnă boala asta, de ce doare atât de tare, cât timp necesită pentru vindecare, ce necesită pentru vindecare și, cel mai important, că nu sunt singura tânără care a fost diagnosticată cu hernie de disc, o boală care ține enorm de stilul de viață, de modul (incorect) în care stăm precum și de o predispoziție genetică. Deci nu sunt singura, nu e atât de grav și nu e sfârșitul lumii.
Momentan fac gimnastică medicală acasă (respect foarte strict programul), care m-a ajutat enorm, din prima lună durerile reducându-se considerabil. Pot să mă plimb o oră sau chiar mai mult fără să am dureri prea mari, în ideea în care nu puteam nici 10 minute, iar unii medici mi-au spus că este destul de grav și că trebuie operație. Nu trebuie operație, trebuie însă să fiu mai atentă cu mine, să nu mai alerg prin viață cu griji și stres inutil, să am răbdare, și cel mai important, să fiu pozitivă.
Asta m-au învățat pe mine aceste dureri, care la început păreau cel mai mare necaz din lume. Am suferit fizic, dar psihic am avut de câștigat.
Am scris acest articol mai ales pentru cei care au trecut prin așa ceva, cărora le spun că soluția la hernia de disc nu trebuie să fie neapărat operația, pentru cei care suferă de pesimism, sau de stres cronic, fantome care m-au bântuit ani de zile până când am fost trezită la realitate și am văzut ce înseamnă cu adevărat să ai probleme. Un necaz e când nu poți să te ridici din pat și depinzi total de alții, nu nimicurile pentru care mă frământam eu zile și nopți întregi înainte.
Pentru că, în tot răul, există și un bine.