Dezbrăcat în pijama – despre autobiografia lui Klaus Iohannis, Pas cu pas

Autobiografia lui Klaus Iohannis „Pas cu Pas” e plină de surprize. Dacă înainte de a fi fost ales preşedinte al României cartea o găseai fără probleme la librării, după 16 noiembrie cam peste tot stocul era epuizat. Toată lumea voia să ştie mai bine ce e cu acest nou preşedinte, care n-a stat în luminile rampei politice de la Bucureşti decât ocazional. Normal, căci viaţa şi cariera sa publică de până acum au fost legate ombilical de Sibiu. A doua surpriză e că bărbatul înalt de aproape doi metri cultivă un low-profile. Iar a treia, că nimic aventuros, dezonorant sau realmente tulburător nu i s-a întâmplat lui Iohannis în cei 55 de ani de viaţă, nici familial, nici profesional şi nici ca persoană publică. Cel puţin aşa scrie la carte.

Şi totuşi, până la un moment dat, el era un fumător înrăit, ceea ce nu e total rupt de stres. Câtă discreţie şi câtă disimulare se află în dosul acestor mărturisiri?

Eu cred că amândouă în egală măsură, căci numai aşa se construieşte acea corectitudine politică necesară unui prezidenţiabil, cum era Iohannis când a scris cartea. El şi-a lansat-o întâi la începutul campaniei electorale, coroborată cu un tur „verde” pe bicicletă, aş spune în stil politicianist nemţesc. Dar şi în stilul lui propriu, lipsit de ostentaţie, care l-a diferenţiat de stilul pompos, apoteotic încununat prin cuvântarea aniversară pe o arenă naţională, în faţa a zeci de mii de ortaci de partid, prin care a intrat în competiţia prezidenţiala contracandidatul său principal, Victor Ponta.

N-am putut citi începutul cărţii cu obiectivitate sută la sută. Când Iohannis vorbeşte despre Sibiu, oraşul părinţilor mei şi a rudelor celor mai apropiate, oraşul unde am mers la bunici şi am fost chiar la şcoala un scurt timp, oraşul pe care l-am revăzut, decenii mai târziu, într-un tur de presă pe când îşi etala măruntaiele antice de sub pavajul care trebuia înlocuit, căci Sibiul fusese desemnat Capitală Culturală Europeană 2007 şi trebuia schimbat la faţă, fac şi eu cum face orice cititor de carte. Întâi mă identific, iar doar apoi încerc să mă obiectivez.

Sibiul e un axis mundi pentru sasul Klaus Werner Iohannis. A copilărit în acest „oraş în care ordinea a reprezentat o ordine nescrisă”. Un oraş „înfloritor şi puternic”, cu valori pe care el le-a preţuit: „bună-credinţă, disciplină, bucuria de a duce un lucru până la capăt, armonia din jur”. Sibiul a fost într-adevar, în anii copilăriei lui Iohannis (şi ai mei, căci suntem născuţi în aceeaşi lună din acelaşi an) un oraş foarte „nemţesc”, cu zeci de mii de etnici germani care alături de alte minorităţi, dar poate mai puternic, şi-au lăsat amprenta pe stilul şi personalitatea acestui oraş.

Despre copilăria sa sibiană, Iohannis scrie deloc patetic: „normală”, „relaţie foarte bună” cu familia (părinţi, bunici, sora Krista), familie care era „obişnuită” şi lipsită de „conflicte sau cu mari probleme”. Din copilarie îi datează o trăsătură comportamentală care l-a definit permanent: „În cazul meu, nu a lipsit niciodată organizarea, de atunci şi până acum”. „Acum sunt un fanatic al organizării”, spune Iohannis, adăugând cu mândrie nedisimulată: „Cred că sunt un pic perfecţionist din acest punct de vedere, iar cei din jurul meu se adaptează, fiecare cum poate, la aceasta exigenţă”.

Organizarea se numără printre aşa-zisele „virtuţi germane”. E plicticoasă, lipsa de spontaneitate şi creativitate – lucruri care semnalizează un mic haos distractiv şi poate mobilizator, într-o ordine prestabilită? E prea coercitivă planificarea pe timp scurt şi lung a acţiunii, într-o Românie în care surpriza, imprevizibilul sunt la ordinea zilei şi colorează un diurn tern, sărăcăcios şi lipsit de o reală calitate a vieţii? Românii care au votat pentru Iohannis se pare că au optat şi pentru această virtute atribuită preponderent germanilor, căci probabil că s-au săturat de circul politic neaoş şi conjunctural.

Iohannis repară lucruri prin casă şi e un elev silitor, fără a fi, cum însuşi o spune, „tocilar”. Nici „de chiulit n-am chiulit în timpul liceului, nu m-a interesat”, adaugă el, referindu-se la perioada de studii la liceul german Bruckenthal. „Am citit tot ce am prins: mii de cărţi. Am fost un cititor înrăit, un devorator de carte. Şi totuşi, nu aş putea să spun despre una anume că mi-a schimbat traseul în viaţă”, adaugă autorul volumului Pas cu Pas (editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti 2014, 216 pag.).

Interesantă afirmaţie, dacă ne gândim că fiecare lectură atentă ne schimbă un pic gândirea, sau măcar perspectiva asupra unor lucruri, căci altfel de ce am mai citi?

Cu Universitatea la Cluj (facultatea de Fizică) şi armata „la transmisiuni” la Timişoara, tânărul Klaus Iohannis încheie parcursul oricărui tânar diligent născut în anii `50 ai regimului comunist. Despre stagiul militar obligatoriu şi învăţăturile lui, el îşi aminteşte doar că „începi să coşi singur un nasture, să-ţi coşi o cămaşă. Sunt singurele lucruri pe care le-am învăţat în cazarmă”. „A însemnat o totală pierdere de vreme, totul era aberant. Eu pot să accept foarte uşor disciplina dacă înţeleg sensul din spatele ei. Însă disciplina aceea era un nonsens total.”

În acelaşi context aberant plasează Iohannis sistemul comunist. „Nu am fost un dizident anticomunist. Doar i-am urât, nu i-am putut suferi. Atât. Erau lucruri banale”, spune el. „Eu am fost, după cum am mai spus deja, un anticomunist în privat. Am fost împotriva comunismului ca individ, la nivel personal, la fel ca toată familia mea. […] Sunt un anticomunist convins şi cred că Ceauşescu a fost unul dintre cei mai toxici români”.

Autorul menţionează lipsa libertăţii de expresie, discriminarea confesională, interdicţia de a călători pentru cei nealiniaţi sistemului politic, vorbeşte cu patos (în sfarsit!) despre penuria alimentară din ultimii ani ai comunismului, „uitarea martirilor”, „călcarea în picioare a simbolurilor naţionale, falsificarea istoriei”. Se simte un reproş şi un auto-reproş, că despre trecutul comunist „reţinem doar lucrurile bune, ca într-un «filtru roz» al memoriei”.

Profesor de fizică şi inspector şcolar va fi Iohannis. Carmen, soţia lui, e profesoară de engleză. Dăscălia marchează interesul constant pentru educaţie al viitorului primar sibian. „Ucenicia într-ale politicii” şi-o face începând cu Forumul Democrat al Germanilor din România (FGDR). Ca şi candidat al acestuia, deşi FGDR nu e formaţiune politică, Iohannis e ales şi mereu reales, din anul 2000 încoace, cu tot mai multă adeziune publică, primar de Sibiu. Intrarea în „politica mare”, la liberali, şi-o face 13 ani mai târziu.

Însă în toţi aceşti ani se face treabă la Sibiu, care străluceşte în Capitală Culturală Europeană, în 2007. Iar Iohannis devine cunoscut mai-marilor Europei, cu precădere celor germani. „Statutul meu ca primar de etnie germană cu o susţinere atât de mare într-un oraş constituie o excepţie în Europa”, precizeaza Iohannis, menţionând că „etnicii germani au ajuns de multe ori în poziţii foarte importante, cum e un fost ministru de externe şi preşedinte interimar al Cehiei”. Cu toate afinităţile sale germane (in contextul cărora trebuie menţionat că toată familia sa – părinţi, sora – s-a repatriat în anii 90 în Germania), Iohannis scrie că „Germania nu se amestecă în politica de la noi, nici măcar cu sfaturi.”

Dacă primele 40 de pagini ale cărţii sunt consacrate omului Iohannis, capitolele II-V detaliază pe 160 de pagini parcursul său public şi politic, care a culmint cu candidatura la preşedinţia României – la momentul apariţiei cărţii. Central este „proiectul Sibiu”, un model de dezvoltare durabilă a unei zone, pe care Iohannis şi-l doreşte aplicabil întregii ţări. „Dreapta solidară”, „prosperitate şi respect pentru lege”, în care „economia liberală” ar fi „un garant al prosperităţii”, sunt puncte din viziunea lui Iohannis despre o Românie a viitorului condusă de el, ca preşedinte de stat. „Un preşedinte mediator şi echilibrat”, care să inducă „un nou model de conduită publică”.

Toate marile teme cărora trebuie să le raspundă un candidat la preşedentie, de la depolitizarea instituţiilor, până la descentralizare şi regionalizare, securitatea energetică şi politică externă (pentru a menţiona doar câteva dintre acestea) sunt detaliate în carte, concretizând viziunea lui Klaus Iohannis despre ceea ce el numeşte „România lucrului bine făcut”. E o viziune cu picioarele pe pământ, în care lucrurile par simple, aşa cum Klaus Iohannis şi-a conceput şi scris şi cartea: într-un limbaj firesc şi nesofisticat, foarte puţin „de lemn”. Un limbaj care nu „agită spiritele” dar nici nu le înaripează neapărat.

Îţi trebuie răbdare şi oarecare îngăduinţă de stil să citeşti „Pas cu pas”. La capătul lecturii rămâi cu impresia a ceva nespus, ca şi cum autorul s-ar fi „dezbrăcat în pijama”. Însă chiar merita, căci autorul ei tocmai a devenit Preşedinte de stat.

Articolul a apărut şi pe HotNews.ro