Acești doi termeni sunt probabil cei mai potriviți în a defini atitudinea clasei politice românești față de cetățeanul de rând, din epoca modernă până în prezent.
Să ne amintim cum se raporta boierimea la țăranul clăcaş în zorii modernității, apoi faptul că a trebui să ajungem într-o situație disperată ca să promitem țăranilor pământ, abia în primul război mondial, precum și drepturi politice. Lipsa preocupării pentru emanciparea marii majorități a populației a fost dominanta comportamentului elitelor politice românești, indiferent de partid. Ca atare, nu avem o cultură a conlucrării între segmentul de la putere și cetățean. Nu avem asumarea de către cei care conduc țara a misiunii de ridicare a nivelului cultural, economic etc.
Există, ca întotdeauna la noi, o ruptură, un hiatus, între elite și majoritatea populației, cu consecințe deosebit de grave asupra evoluției societății noastre.
Este corectă constatarea. Și, ca un paradox, de multe ori cei care au condus au provenit chiar din mijlocul majorității. Probabil și aceasta a urmărit să se descotorosească de ei, pasându-i spre elite.