Dubluveu, la puşcărie

S-au scris şi se vor mai scrie multe despre condamnarea lui Dan Voiculescu. Mulţi o văd ca pe o răzbunare a lui Traian Băsescu, care în sfârşit şi-a doborât ancestralul adversar.

Dar, dacă dăm puţin timpul înapoi, adică acum vreo cinci ani, ne reamintim că Traian Băsescu avea doi duşmani în media, moguli cum i-a numit la acea vreme. Cel de-al doilea, Sorin Ovidiu Vântu, este abonatul puşcăriilor de ceva vreme, semn că şi pe el l-a atins blestemul lui Băsescu.

Atât în cazul lui Vântu, cât şi în cel al lui Voiculescu, nu calitatea de patron media i-a dus în spatele gratiilor, dar este clar că amândoi s-au folosit de fiecare dată de trusturile de presă pe care le conduceau pentru a crea o presiune suplimentară în relaţiile de afaceri sau cele politice.

Trec peste influenţa lui Traian Băsescu, peste presiunea pe care acesta a pus-o pe Justiţie. Chiar dacă n-am absolut nicio dovadă, sunt convins că Traian Băsescu – aşa ranchiunos cum îl ştim – a avut un cuvânt de spus atât în dosarele lui Vântu, cât şi în cel al lui Voiculescu. Dar nu Băsescu i-a băgat în puşcărie, nici pe unul, nici pe celălalt. Sau cel puţin nu direct.

Fiecare dintre cei doi moguli a avut o activitate care cel puţin moral a fost culpabilă, iar acum s-a dovedit culpabilă şi conform legii. Să ne aducem aminte de marea cacealma a lui Sorin Ovidiu Vântu, cel mai mare tun financiar care s-a dat în România post-decembristă, cu Fondul Naţional de Investiţii, celebrul FNI, a cărui reclamă ne îndemna să dormim liniştiţi. Cât despre Voiculescu, dincolo de dosarul ICA, acesta încă nu şi-a clarificat rolul avut în dispariţia celebrelor conturi ale lui Ceauşescu, în schimb a reuşit în timp record să pună pe picioare mai multe afaceri, între care şi trustul Intact, un trust media gigant care n-ar fi putut creşte atât de repede dacă n-ar fi fost finanţat masiv, într-o perioadă în care românii nu prea ştiuau cu ce se „mănâncă” presa liberă, în special audio-vizualul.

Una peste alta, condamnarea celor doi „V” – chiar dacă a fost făcută la comandă, cum acuză unii – trebuie să reprezinte un exemplu pentru toţi cei care vor încerca să folosească presa ca pe un instrument de pus presiune, în vederea realizării propriilor interese. Presa trebuie să rămână câinele de pază al democraţiei, nu un câine de luptă, dresat să îşi sperie inamicii.