INFERNUL de pe HIMALAYA. Prin ce A TRECUT alpinistul arădean ZSOLT TÖRÖK în timpul CUTREMURULUI din NEPAL

Un oraș întreg a stat la cu sufletul în gură după ce a aflat că alpinistul arădean Zsolt Török se află pe Himalaya lovită de cutremur. Mai erau și alți români acolo, Zsolt însă era arădean de al nostru. Facebook-ul a luat foc, au urmat ore de tensiune. Până la urmă, Zsolt a scăpat cu bine chiar dacă a trebuit să renunțe la scopul pentru care se afla acolo.

Flacăra Roșie şi Newsar.ro publică povestea lui Zsolt Török, așa cum acesta a relatat-o la cald, imediat după sosirea în Arad, pentru reporterii noștri.

„Mă simt foarte bine. Ce spun oficial spun şi neoficial. Mă simt bine că sunt în civilizaţie din nou, cu toate că sunt un om care am trăit atâtea chestii pe gheţari şi în locuri sălbatice şi unde zici că e dificil, eu sunt un om care savurează şi civilizaţia, am nevoie de asta. Când am intrat în aeroport la Istanbul, am simţit miros de parfum de calitate, mi-a fost dor de aşa ceva.” (Zsolt Török) 

Himalaya ca industrie
Toată lumea crede că expediţiile pe Everest merg pe bandă rulantă, în fiecare an ating vârful sute de oameni. Dacă în anii 50 şi la începutul alpinismului, alpiniştii comandau şerpaşii, acum clientela ce se duce acolo e de cea mai proastă calitate, cei mai proşti alpinişti care nu au treabă, se duc să urce acolo, pentru că totul e industrie. Nu e nevoie să fii bun alpinist, şerpasii care stiu foarte bine valoarea clienţilor, aşa se şi ocupă de clienţi. Ei la rândul lor nu sunt pregătiţi, nu sunt şerpaşii aceia tigrii din Himalaya, era o carte cu acest nume, a fost fantastică.

Acum şerpaşii sunt nişte oameni care plimbă clienţii plătitori pe nişte distanţe sigure şi nu se pricep la alpinism. Ce poate să iasă de acolo, nici şerpaşul, nici clientul nu e bun, clientul e mai prost ca şerpaşul, iar şerpaşul spune că e periculos şi îl comandă. Îi spune ce să nu facă, îl comandă.

Separat de cei mulți
Eu m-am dus separat de ideea lor, cu o săptămână înainte, separat de expediţia mea, am făcut aclimatizare la 6500 de metri. A fost o coincidenţă, Iustin Ionescu era acolo şi a vrut să facă Everestul fără oxigen, aşa a pornit el cu ideea asta. Şi ne-am dus împreună, ne-am ajutat reciproc, am dormit fiecare în cortul lui, am făcut schimb de mâncare, ne-am ajutat reciproc fiind români plecaţi de acasă. Eu la 6500 de metri m-am oprit, mai departe traseul nu era făcut, eu puteam să merg mai departe, dar am considerat că nu e cazul ca eu să mă forţez în faţa a cel puţin o mie de oameni.

Nu vroiam să fac eu tabăra trei, pentru că aveam plătit tot, şerpaşii trebuiau să facă tot, să monteze corturile, să ducă bagajele. Eu eram în avantaj, eram aclimatizat la 6500 metri, urma să cobor în bază şi să stau patru zile la odihnă, în timp ce alţii mergeau la tabăra trei şi făceau ruta. Eu trebuia să stau la odihnă, să urc la 6500 metri, să ating 7300, de acolo era opţional, două nopţi trebuia să stau acolo, opţional era să urc la aproape 8000 de metri, să cobor în bază şi de acolo aşteptam vremea pentru a ataca vârful.

Puteam să stau o săptămână, puteam să cobor sub tabăra de bază, unde era mai mult oxigen, puteam să dorm într-o pensiune, condiţiile acolo sunt destul de bune, mâncarea era mult mai bună jos, trei patru zile te poţi reface şi de acolo mergeam până în vârf.

Din bază până în vârf se face cam cinci zile. În condiţii optime, ca să pot ataca vârful, trebuia să aştept zilele de 15-16 mai, atunci e perioada în care se poate ataca. Eu acum trebuia să fiu tot acolo la pregătire, am mers foarte bine, dar totul s-a oprit din cauza cutremurului.

S-a mișcat ghețarul
Eram la 6500 de metri când a fost cutremurul, vremea era proastă, nu se vedea nimic în jur. Când nu vezi nimic, nu îţi dai seama ce se întâmplă în jur. Am stat în cort toată ziua, asta înseamnă aclimatizare. Gheţarul s-a mişcat foarte tare de trei ori, e ultimul lucru la care te gândeşti că e cutremur, eşti în inima muntelui, nu te puteai gândi că e cutremur. Everestul era deasupra noastră. Pe Everest mergi pe vale, pe gheţar, nu e un munte normal, ca la bază, e o piramidă ascunsă pe vale. Primul lucru la care m-am gândit a fost că s-a mişcat gheţarul. Ştiam de la geografie acest aspect, gheţarul are o sută de metri de gheaţă, umple valea, dar jos e gheaţă lichidă, apă cu gheaţă şi nu e fixă. Eu m-am gândit că o avalanşă imensă a coborât, pentru că ningea atunci. M-am gândit că a lovit gheţarul şi din cauza asta s-a mişcat, nu m-am gândit la cutremur. A fost o mişcare de trei ori si atunci au venit avalanşele, nu am văzut ce se întâmplă deoarece era ceaţă, am văzut ca fug oamenii, strigă, atunci a fost momentul în care m-am speriat foarte tare.

Începe coborârea
Am adunat tot în cort şi am închis fermoarele, am stat în el dar am avut noroc: nu m-a lovit avalanşa în tabăra doi. Din păcate, în bază au murit oameni, noi nu am ştiut nimic. A trecut ziua, a doua dimineaţă ne-am hotărât să coborâm. Era vremea perfectă, ne-am uitat în jos şi am văzut că nimeni nu urca, ne-am întrebat de ce se întâmplă acest lucru. Staţia nu mergea, am vrut să coborâm noi dar de asemenea am văzut că nimeni nu cobora.

Am stat şi am vorbit iar atunci am văzut trei şerpaşi care coborau, dar nu ne-au zis nimic. Ei coborau pe o coardă, unul dintre ei era pe oxigen, avea edem cerebral iar atunci am zis să facem bagajul, să coborâm şi îi ajungem din urmă. I-am ajuns, ei de fapt se întorceau a treia oară, pentru că nu găseau traseul spre tabăra unu. Între tabăra unu şi ceea de bază e faimosul Kumbu Ice Fall, o cădere de gheaţă, practic un labirint de gheaţă de 700 de metri înălţime.

Atunci eu, deoarece am o experienţă mare pe gheţari şi ştiam pe unde trebuia să fac ruta, le-am zis şerpaşilor că merg eu în faţă, pentru că ei nu au beţe, fără ele pe un gheţar proaspăt nins nu găseşti crevasele, trebuie să sondezi unde sunt prăpastiile. M-am dus în faţă să fac ruta.

Pierderi
Între timp a venit elicopterul şi l-a luat pe tipul cu oxigenul, era praf din punct de vedere fizic. Noi am mers mai departe, i-am întrebat de ce nu urcă nimeni, iar ei s-au mirat că noi nu ştim ce s-a întâmplat. Ne-au spus că a lovit o avalanşă baza şi au murit 20 de oameni. Am crezut că se țin de glume, pentru că aşa sunt ei, fac bâză ca să te bage în panică, practic îţi oferă emoții contra cost. Le-am spus care e tabăra noastră, ne-au zis că e terminată, că totul s-a dus, mă gândeam la banii mei, la tot ce aveam acolo, că au murit oamenii noştri.

Am mai încercat pe staţie, pentru că de două zile nu răspundea nimeni pe ea. Imediat mi-a răspuns unul dintre membrii expediţiei, l-am întrebat ce s-a întâmplat, mi-a spus că Tom Taplin a murit şi că toată tabăra e devastată şi totul e pierdut, totul e anulat. Am avut o cădere psihică, mi-am văzut cei 36 de ani de visare, cei 40 de mii de euro pentru expeditie, tot antrenamentul meu pe care l-am făcut, toate dispărute din faţa ochiilor mei. Am pierdut tot ce aveam în bază, e ca şi cum ai lua o maşină nou, o ai timp de un an şi o pierzi, dar măcar te bucuri că ai avut-o pentru o perioadă. Dar eu aveam chestii noi nouţe cu eticheta pe ele şi am pierdut totul. Mă gândeam şi la problema mea dar şi la faptul că Tom a murit.

Frica și haosul
Toate expediţiile de la baza Everestului, statul nepalez reglementează totul, au spus în loc să mergeţi toţi să faceţi fiecare o rută, mai bine facem noi o armată de şerpaşi intitulată Ice Fall Doctors, asta e meseria lor. Ei nu sunt alpinişti, au corzi şi scări metalice, iau câte patru scări de aluminiu, le leagă una peste alta, le pun peste prăpastie, bagă ţăruşii, fixează pioletul, pun corzi pe post de balustrăzi, iar tu treci pe o scară de 20 centimetri lăţime. Iar dedesubtul tău e prăpastia căreia nu îi vezi fundul, e sinistru, ca şi cum te-ai duce între două zgârie nori apropiaţi pe o scară de aluminiu. Unde era mai mare deschiderea au pus două scări ca să fie puntea mai lată. La un moment dat este un serac vertical, e pusă scara de aluminiu pe el, zici că urci la etajul opt pe scări de aluminiu, aşa fac ei drumul, pentru că traficul e atât de mare încât nu poti să nu faci drumul ăsta. Dacă merge un alpinist nu e nevoie de aşa ceva, dar când sunt o mie de oameni eşti nevoit să o faci.

Fiecare alpinist oferă 700 de euro în mod oficial şi 250 de euro neoficial pentru şerpaşi, iar la o mie de oameni vă daţi seama câţi bani se adună. Statul nepalez ştie asta, dar ei încasează zece mii de euro pe alpinist, este o sumă foarte mare, asta plăteştiţi ca să îţi dea permisul pentru a urca. Din bani ăia ar putea să facă o grămadă de amenajări, dar ei nu fac nimic. E o problemă cu toaleta sunt atâţia oameni pe munte, iar tot ceea ce fac ei se duce în gheţar. Toate satele se alimentează cu apa din gheţari deci vă daţi seama că e o mare problemă ecologică.

Sfârșitul speranțelor
Şerpaşii încep să o smecherească puţin, ei au primit banii si pot să nu muncească iar tu să nu ajungi sus, nu e treaba lor să mergi tu până pe vârf. Ei pot să dovedească faptul că din cauza ta nu ai ajuns în vârf, iar scuza lor e că a fost un cutremur acum. Nu mai aveam logistică pentru a urca, puteam totuşi să urc, dar statul a închis muntele, iar după ce au plecat alpiniştii, ei au redeschis muntele ca să nu poţi cere banii înapoi.

Dacă ei închid muntele, trebuie să le dea banii înapoi. Anul trecut au închis muntele pentru că a fost o avalanşă soldată cu 16 morţi. Atunci toţi s-au dus la minister şi au cerut banii, dar aceştia nu le-au dat banii inapoi, le-a oferit cinci ani de gratuitate. Toţi care plătesc pentru aceste expediţii ar trebui să aibe atitudine fermă faţă de munca şerpaşilor, e importantă, au tot respectul meu, dar şi ei trebuie să respecte ce se întâmplă acolo.

Cu mine nu au făcut aşa, asta şi datorită atitudinii mele si a palmaresului meu pentru că trebuie să dai CV-ul înainte să mergi. Expediţia mea a fost organizată de Daniel Mazur şi a costat 28.500 de euro. Agenţia sa, Summit Climb organizează expediţia, dar nu îţi asigură transportul până în Katmandu. Dar de când ajungi acolo el se ocupă de hotel şi mâncare, tot trackingul până la tabăra de bază, te ţine două luni cu mâncarea, îţi oferă cinci tuburi de oxigen pentru ascensiune. De asemenea îţi asigură şi transportul lor până sus. Daniel a urcat şi el Everestul, nu e chiar aşa un alpinist, e mai mult axat pe himalaism, e practic un om de afaceri. Daniel m-a luat de mânecă şi m-a dus în spate la corturi şi mi-a zis că eu pot să mă duc, să nu stau cu ceilalţi clienţi ai expediţiei, pentru că ei o să exerseze cum e, o să înveţe alpinismul, ei au nevoie de altceva. Mie mi-a zis să îmi fac programul meu, a înţeles cine sunt şi ce îmi doresc de la această expediţie.

Înghesuiala de la bază
Am ajuns în tabăra unu unde mi-a povestit cineva cum a murit Tom şi ce s-a întâmplat cu tabăra noastră. Eu aveam speranţe că expediţiile vor continua unite, Mazur avea un mesaj şi ne-a spus să stăm încă patru zile ca să se liniştească apele şi vom vedea ce va fi. Dar toţi au plecat cum au ajuns în baza unu, alpiniştii nu aveau nici un chef să mai continue. Era plin de bălţi de sânge în tabăra de bază. Tot acest sânge intra în gheaţă iar aceasta avea o culoare roşie, totul era cu sânge, se vedea şi cum au zburat oamenii si au dat cu capul, era ca după război.

Eu i-am zis lui Mazur că mai am bani, mi-am luat să am pentru orice eventualitate, i-am zis că dacă se ridică costurile eu pot să le susţin, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Eram în tabăra unu şi Ice Fall Doctors au fugit la vale pentru că trei dintre ei au murit în timpul avalanşelor. De asemenea, şerpaşii au fugit la familiile lor, era un haos general. Este un scandal mare acolo pentru că tibetanii s-au revoltat contra expediţionarilor din cauza șerpașilor angajaţi din Nepal care le iau munca.

Cei din Tibet nu doreau să vină pe munte, iar cei din Nepal doreau să meargă acasă, sa vadă ce s-a întâmplat la casele lor. Traseul cu scările s-a distrus, gheţarul s-a mişcat, trebuia refăcută ruta, lucru care se putea face în două zile dar nu mai era cine să facă. Alpiniştii nu erau pregătiţi pentru asta, ei doreau să mergă pe ruta făcută. S-au făcut bani mulţi cu elicopterele venite să evacueze tabăra unu. Într-un elicopter intrau doi oameni cu bagaj, era ca la aeroport, veneau trei elicoptere în acelaşi timp şi luau oamenii. Zborul însemna două minute din tabăra unu în tabăra de bază.

Nimeni nu ştia ce plan are Mazur, noi eram singurii care stăteam şi nu făceam nimic, în rest toate expediţiile au zburat. Mazur a zis la un moment dat să vedem cât costă elicopterul şi noi am fost ultimii care am plecat din tabăra unu, eram vreo zece alpinişti plus şerpaşii, peste 20 de oameni în total. Eu eram singurul român din expediţia mea, dar Iustin Ionescu a rămas cu mine, chiar dacă nu venise cu noi. Eu nu am mai avut cort, sac de dormit pentru că totul mi-a fost luat de avalanşă. Am dormit în cort la nişte italieni şi am folosit tot ce aveau ei.

Life is good
Între tabăra doi şi unu era un traseu de trei ore, mergeai toată noaptea pentru a urca pe Ice Fall, asta ca să nu te prindă soarele pentru că e groaznic. Dacă mergi cu gura deschisă rişti să îţi arzi cerul gurii, e ceva incredibil când te gândeşti că la şase, şapte mii de metri poţi să faci arsuri din cauza soarelui care se reflectă din zăpadă.

A venit elicopterul şi ne-a luat pe toţi, în două minute am ajuns în tabăra de bază, unde efectiv era ca după război. Când am ieşit din elicopter ne-au întrebat dacă avem nevoie de ceva, într-un cort era plin de sânge pe jos, era cortul de spital improvizat pentru că adevăratul cort de spital a zburat şi el din cauza avalanşei.

După ce am băut apă şi m-am odihnit puţin am fost să îmi caut tabăra. Am trecut prin taberele devastate, am văzut om mort pregătit de îmbarcare, foarte mult sânge, toate acestea m-au făcut să mă simt ca într-un film de acţiune unde treci prin câmpul de luptă. Locul cortului meu era perfect curat, nici urmă că ar fi fost cort acolo vreodată. Am rămas fără nimic doar cele ce le aveam în tabăra doi. Am vrut să continui expediţia, am fost cel mai chitit pe treaba asta, dar nu m-am certat cu nimeni, însă am vrut să influenţez lucrurile. Dar nu am reușit. Oamenii pe care m-am bazat şi cu care am mers în această expediţie, din America, Anglia şi Scoţia, oameni foarte faini, simpatici, şi-au dat seama despre ce e vorba, au sunat la Global Rescue şi au plecat cu elicopterul din tabăra de bază imediat. Când am văzut asta, l-am întrebat pe unul dintre ei dacă nu vede nici o problemă în faptul că pleacă cu elicopterul nefiind rănit.

Răspunsul lui a fost: life is good. Eu m-am gândit în felul următor, am suferit în urma turei de aclimatizare, ei au fost mai jos decât mine, nu au stat atâtea zile ca şi mine. O aclimatizare îţi uzează organismul, practic despre asta e vorba, te uzezi, te refaci în tabără, organismul produce globule roşii pentru a te pregăti pentru încă un asalt.

Elicopterul care nu este
Când mergi prima dată la 6500 metri eşti foarte obosit, te doare capul, ai stări de ameţeli, nu ai nici un chef de nimic, le spui tuturor să te lase în pace. Tot ceea ce vrei e să dormi în sacul de dormit. După ce cobori în tabăra de bază şi urci din nou pentru a doua oara eşti super bine, dar trece o săptămână în care organismul lucrează. Ca să te refaci ai nevoie de tabăra de bază, noi nu am mai avut-o pentru că totul a fost luat pe sus de avalanşă.

Aveam răni urâte la călcâie, nu mai puteam urca cu bocanicii mei. Nu ştiu ce s-a auzit la Arad, dar tot ce am transmis eu a fost că am răni la călcâie, dar nu foarte grave. Ca să plec din tabăra de bază spre prima localitate în civilizaţie trebuia să fac 80 de kilometri pe jos, dar nu puteam. Mă gândeam să iau papuci de la şerpaşi, să pot umbla pe jos, fără să mai aştept un elicopter.

Dar m-am gândit că dacă toţi zboară din tabăra de bază cu elicopterul pe baza asigurării, atunci să încerc şi eu să văd dacă asigurarea mea funcţionează. Am luat contact cu firma mea de asigurare şi mi-au spus că da, sunt asigurat, îmi acoperă ei costurile pentru transport, dar eu trebuie să fac rost de elicopter, pentru că ei nu mă pot ajuta din acest punct de vedere.

Adela
A fost interesant că atunci, în Nepal, unii au putut face rost de elicopter, dar pentru mine a fost foarte dificil şi nu ştiu exact de ce. Alături de mine mai erau şerpaşii şi o parte din staff, eu fiind singurul alpinist din expediţia noastră, în rest toţi au plecat cu ecliopterul. În acel moment au început telefoanele şi intervenţiile ca să se resolve situaţia mea.

Eu nu am sunat la nimeni, am contactat-o doar pe Adela Cristea pentru că ea avea poliţa mea de asigurări. Ea vorbeşte toate limbile şi era cea mai potrivită persoană, plus că era capabilă să rezolve această situaţie. Ea ştia de la bun început că se va ocupa de mine în cazul în care se va întâmpla ceva şi iată că s-a întâmplat.

A început Adela să dea telefoane şi ea are un anumit stil, dacă îi spui să facă ceva, ea trece peste orice şi face. Ea găseşte mereu o portiţă, aşa s-a ajuns la MAE şi la ambasadă, Adela s-a pus pe problemă să îmi dea elicopterul, ea a fost decisivă în asta.

Va urma!

Au consemnat,
Adi Dumitru şi Lajos Notaros

Notă: Titlul aparţine redacţiei.