Trio-ul german Farfarello e în turneu prin 13 orașe din România. Mani Neumann, Ulli Brand și Urs Fuchs fac senzație pe oriunde cântă, în săli de spectacol, cluburi sau în biserici.
Concertele lor fac sa vibreze ziduri și inimi. Cei 40 de ani de „nebunie muzicală” i-au aniversat și prin noul CD, numit „Krönung” (Încoronare). După cel de-al doilea concert din actualul turneu, Mani Neumann mi-a acordat un interviu în limba germană.
Dani Rockhoff: Ai cântat cu Phoenix, pleci des în turneu, chiar și în vacanțe, în România. Ești, între timp, pe sfert român?
Mani Neumann:Treizeci de ani de Phoenix: primii doi ani în Germania, în 1979-80, poate 81, iar apoi o pauză, pentru că lucrurile nu au putut merge mai departe cu Phoenix, în Germania. A fost cu siguranță o perioadă sălbatică, a fost cea mai bună distribuție pe care Phoenix a avut-o vreodată. Am făcut asta până în 2008, respectiv călătorind în România cu Phoenix. Ei bine, așa devii puțin român, e adevărat. Da, un sfert s-ar potrivi.
Și mai sunt vacanțele în România, la Marea Neagră, la Vama Veche, un loc preferat, care se dezvoltă bine acum. Cu siguranță îmi voi petrece vacanța în Vamă și anul acesta, dacă poți vorbi despre vacanță, pentru că noi cântăm mereu.
Dani Rockhoff: Românii sunt interesați de cooperarea și de posibila influență reciprocă a trupelor Farfarello și Phoenix. Cum a fost colaborarea de-a lungul anilor -pașnică sau uneori tensionată?
Mani Neumann: Muzica trupei Farfarello a fost creată în Germania, în anii 80. Bineînțeles că au fost anumite influențe de la Phoenix, din partea mea, adică această notă balcanică, folclorică, pe care o are și muzica farfarello. Asta vine cu siguranță, în parte, din experiența mea cu Phoenix.
La Ulli e altfel. Când studia muzica, el avea un profesor specializat în muzică folk, muzică populară europeană, iar Ulli a adus în acest fel influența lui la farfarello, armonizându-se minunat cu noi. Astfel, mereu avem și compunem o muzică foarte deosebită.
Desigur, se bazează pe folclor, dar e și după reguli clasice, pentru că am studiat muzica clasică. În plus, fiind fani rock and roll, există o anumită influență rock inconfundabilă, iar toate împreună alcătuiesc această muzică. Referitor la colaborare, nu am avut niciodată probleme de acest gen.
În anii 90 am stat jumătate de an în România și jumătate de an la farfarello, în Germania. Ulli avea o singură sarcină, să mă ducă la aeroport și apoi să mă ia de acolo, iar în acest timp eram practic într-un du-te vino. Nu mai știu câte concerte au fost. A fost o poveste foarte armonioasă, dar cam epuizantă. Însă când ești tânăr și muzician, accepți asta, de fapt face parte din job.
Dani Rockhoff: Suntem în război de trei ani. În război cu fricile – frica de virus, de războiul din Ucraina, frica de inflație și de lipsuri. S-a schimbat, din această cauză, societatea germană?Dar cea românească? Ajută muzica?
Mani Neumann: Lumea e pe dos în momentul de față, dar nu numai în Ucraina. Rușii nu mai au toate cănile în dulap, adică Putin și tovarășii lui. E destul de rău că așa ceva se întâmplă în Europa, după atâția ani de pace. Desigur, această situație trebuie să înceteze cât mai curând posibil. Nici eu nu știu, cu greu mă pot preocupa de asta momentan, altfel nu aș mai putea face muzică. E o nebunie!
Nu este doar aici, și în cealaltă parte a globului lucrurile încep să se precipite. Destul de rău că e din nou așa. Avem prea multe dispute în lume, în guverne. Trebuie pus punct, să plece, să dispară. Cu siguranță există și alte modalități de a-ți afirma interesele, nu trebuie să-ți înarmezi armata pentru asta, e o idee veche. Deci nu mă gândesc prea mult la aceste povești.
Frica, inflația… da, totul este legat. Când e război, oamenii se tem că s-ar putea extinde, totul devine mai scump pentru că domină frica. Ei bine, noi trăim aici, în Europa Centrală, ne putem considera norocoși. Sunt și alte zone în care lucrurile arată destul de diferit, se suferă mult mai mult de pe urma acestei inflații. Pentru noi totul este, cu siguranță, încă suportabil. Dar cine știe pentru cât timp.
Muzica ajută întotdeauna când vine vorba de frică. Muzica relaxează, e bună pentru suflet și clădește. Muzica aduce bucurie și, de aceea, sarcina noastră în așa vremuri e, probabil, mult mai importantă decât de obicei.
Dani Rockhoff: În martie 2022 ați avut un concert de caritate pentru Ucraina la Solingen, orașul tău natal. Ce te-a determinat pe tine și trupa ta să faci asta?
Mani Neumann: Am organizat un concert caritabil chiar la începutul războiului, acum un an, la mine în oraș. Ceva s-a întâmplat cu adevărat, am putut contacta o instituție din orașul meu, care s-a ocupat de chestiuni medicale în Ucraina și încă o face. Am putut transfera 5.000 de euro și bineînțeles că am fost foarte, foarte fericiți. A fost important și pentru mine, pentru că nu am vrut doar să fiu spectator.
A trebuit și eu sa fac ceva…fiecare își poate aduce contribuția, sub orice formă. Suntem foarte cunoscuți în Germania, așa că nu am avut nicio problemă să umplem sala și toată lumea a ajutat foarte mult, așa că și publicul a donat cu sârguință. A fost o poveste frumoasă. Aș putea la fel de bine, în funcție de cum evoluează lucrurile, să o repet în forma asta, când mă voi întoarce în Germania.
Dani Rockhoff: În trailerul filmului documentar despre Farfarello spui: lupta împotriva coronavirusului, neliniștile – oamenii din Germania devin nervoși și agresivi. Acest lucru are loc zilnic, nu numai din cauza Corona, ci în general. Cum gestionăm situația?
Mani Neumann: Frica este întotdeauna un sfătuitor rău și dacă nu-i poți face față, devii furios, sau chiar agresiv. Din păcate, totul se leagă și trebuie să te asiguri că intervii prin moderație. Noi totdeauna o putem face cu muzica noastră, în concertele noastre.
În afară de asta, nu pot decât să fac un apel: Prieteni, liniștiți-vă, nimic nu durează pentru totdeauna… poate! Deci, agresivitatea pe care o trăim la scară largă, duce în cele din urmă întotdeauna la aceeași poveste – în care oamenii își sparg capul. Nimeni nu are nevoie de asta. Și fiecare se poate asigura, pentru ei înșiși și în familiile lor sau în zona lor, că oamenii discută. Dacă vorbești despre ceva, e un mare pas să oprești agresivitatea, încă de la început.
Dani Rockhoff: Turneul vostru actual în România anunță „muzică pan-europeană”. Ce înseamnă acest lucru? Un multiculturalism muzical?
Mani Neumann: Suntem din Germania și toți trei suntem germani, așa e, dar muzica noastră este formată din multe influențe, și anume europene. Nu mă refer la muzică asiatică, nu mă refer la muzică sud-americană, de fapt facem muzică europeană. Mereu ne-am văzut așa, ca trupă europeană, mai puțin decât o trupă germană. Asta arată că putem cânta în România, putem cânta în Franța, în Anglia, în Olanda, în Italia sau în Spania, toate acestea le-am făcut deja.
Muzica noastră este înțeleasă peste tot și oamenii se identifică foarte repede cu ea. Acest aspect pan-european a fost întotdeauna important pentru noi și funcționează, deci nu e nevoie de multă discuție.
Nu aș spune neapărat că se numește multiculturalism. European se potrivește mai bine. Multiculturalismul e prea puțin legat de muzică. Multiculturalismul se aplică mai mult la tema migrației, în societate, în viața generală, dar în muzică nu există așa ceva. Există punți între diferite culturi pe care muzica le poate construi și asta este cu siguranță ceea ce facem cu farfarello.
Dani Rockhoff: Farfarello este un personaj dintr-o poveste. Care este povestea sa?
Mani Neumann: Farfarello e un personaj dintr-o carte scrisă de Giacomo Leopardi în urmă cu două-trei sute de ani, un scriitor foarte cunoscut, deși un pic derutat, care a murit foarte tânăr, de tuberculoză. Era o persoană foarte deprimată.
Nu credea în fericire, în general, și cu siguranță nu în sensul uman. La fel și scrierile lui. Pe de altă parte, și-a pus multe întrebări, iar personajul lui, Farfarello, este unul foarte interesant, sinonim cu un fel de mesager norocos.
Așa că Farfarello a trebuit să explice oamenilor că fericirea nu e atât de ușoară, pentru că omenirea suferă de diverse defecte de care pur și simplu nu poate scăpa, cum ar fi invidia, gelozia, lăcomia și toate acele lucruri care, în cele din urmă, stau în calea fericirii umane.
Dani Rockhoff: Cel mai recent album al trupei farfarello se numește „Încoronare” (Krönung). Este punctul culminant al seriei de albume pe care, în timp, le-ați lansat?
Mani Neumann: Nu aveam un album planificat pentru 2019, adică înainte de pandemie. De fapt, am vrut să sărbătorim aniversarea noastră de patruzeci de ani, în 2020 și 2021. Aveam rezervate peste 130 de spectacole, inclusiv în România. Și ne-am dorit să facem un concert aproape clasic, la Ateneu.
Planificarea era deja făcută, data era rezervată. Totul a fost anulat din cauza pandemiei, cei doi ani pierduți au fost aproape o catastrofă pentru noi. Iar apoi ne-am spus: înainte de a cădea în depresie, mai întâi trebuie cumpărată o mașină nouă. Minunat. Dacă nu câștigi bani, atunci trebuie să cumperi măcar o mașină.
Apoi, bineînțeles că am mai spus: Ok, să fim creativi, să facem ceva. Și am zburat în Spania, unde am început să creăm și să compunem piese noi. Ne-am descurcat relativ bine și, puțin mai târziu, în toamna lui 2020, am produs acest album la Berlin, iar editorul ne-a ajutat să-l finanțăm.
Încoronare, da. La un moment dat, toată lumea trebuie să fie încoronată. Dacă faci muzică atât de mult timp, atunci cred că o merităm, iar dacă nimeni nu o face, atunci am făcut-o noi înșine, ne-am încununat cu acest CD. În retrospectivă, chiar credem că a funcționat foarte bine. Avem și câteva semnale în acest sens în programul actual, turneul din România.
Dani Rockhoff: Ai cântat și în biserici. Cum se simte „violonistul diavolului” (Teufelsgeiger), cum ai fost numit uneori, într-un astfel de cadru?
Mani Neumann: Bisericile, da… Bineînțeles că asta e o poveste. Nu pot face nimic pentru „violonistul diavolului”. M-au amprentat cu el, desi nu m-am văzut niciodată așa și nici nu am chef sa mă văd. Eu simt mai degrabă contrariul. Dar cu acest atribut, Teufelsgeiger, trebuie să trăiască un violonist care cântă rapid ca mine. Dacă au cântat la fel de repede ca Paganini, asta-i situația, toți, de oriunde, primesc calificativul. Și nu cred că acest termen este deosebit de util. Desigur, în fond el asociază mișcarea, dinamica și cine mai știe ce.
Bineînțeles că, la anumite concerte, a fost un balast, de exemplu în biserici. Nu am putut să dăm două concerte la biserică, pentru că responsabilii de la parohie au spus: violonistul diavolului nu va veni niciodată în casa noastră. Sigur că e o rușine și nu denotă prea multă inteligență, dar poți vedea cât de departe poate duce ideea, peste tot. Nu prea sunt de acord cu acest termen, însă pot trăi cu el, acum.
Dani Rockhoff: Un alt violonist celebru din Germania este David Garrett. Cu ce este muzica ta diferită de a lui? E mai rapid la vioară decât tine?
Mani Neumann: David Garrett este un violonist super bun. L-am cunoscut pe tatăl lui, am fost în Aachen, de unde provine el, iar când tatăl m-a văzut, a devenit foarte tăcut și s-a purtat foarte ciudat. Voi presupune doar că David, băiatul lui, mi-a urmărit cariera. Sunt destul de ferm convins de asta și că și-a spus, în tinerețe: Pentru că o poate face el, și eu o pot face, mult timp.
Mai cred că există anumite influențe, a fost de fapt destul de clar, când am fost acolo. E un violonist foarte, foarte bun, a studiat la Londra… un violonist excelent, fără îndoială. Dar el cântă, pur și simplu nu compune. El interpretează melodii, de fapt o face foarte șic, are o echipă grozavă în jurul lui, care are grijă de el. Cred că se simte puțin singur, mi-au spus anumiți oameni din anturaj.
Fiecare trebuie să-și găsească drumul. Desigur, mi-aș dori ca tipul să vină aici și să ne interpreteze câteva piese. Cu siguranță, abilitățile de vioară ar fi sută la sută. Da… Eu am făcut-o altfel. Poate că nu sunt atât de clasic, nici atât de grozav și nu am studiat niciodată la Londra, dar cel puțin îmi fac propria muzică. Mă rog! Fiecare cum vrea sau cum poate.
Dani Rockhoff: Un ziar românesc te-a citat, ca german, spunând: Cunosc România pentru că o iubesc! Dar mulți români gândesc altfel, sunt dezamăgiți de viața în patria lor și vor doar să emigreze. Cine are dreptate?
Mani Neumann: Cunosc România, desigur. Când iubești ceva, începi să-l cunoști. Asta așa e. Când începi să iubești pe cineva, ajungi să cunoști persoana rapid și, evident, destul de intens. La fel a fost și cu România. Înainte nu știam unde era România, dar acum, că am fost în turneu aici de atâția ani, am întâlnit atât de mulți oameni, atât de multe inimi deschise… ospitalitatea e fenomenală. Țara e frumoasă, are de toate: munți, apă, peisaje fără garduri, îmi place asta. Orașe vechi… acum suntem în Arad. Aici poți pur și simplu să șezi afară, pe terasă. Cred că e frumos. Așa ceva găsești în Germania din ce în ce mai puțin, iar de aceea…
Ei bine, sunt super, super fericit în România și mă bucur de fiecare dată, când am ocazia să revin. Da, iubesc România pentru că o știu, știu România pentru că o iubesc! Ei bine, nu aș emigra în România în sensul clasic, dar voi petrece din ce în ce mai mult timp aici.
Chiar acum, în acest răstimp, am decis să rămânem în România jumătate de an. Asta vom face și nu vom regreta deloc. Iar anul viitor, cu siguranță vom face ceva asemănător cu ceea ce facem acum. Așa că s-ar putea ca anul viitor să fie șapte sau opt luni. România este încă o opțiune, la fel gândesc Ulli și trupa. Ulli este și căsătorit cu o româncă, așa că totul se leagă.
Dani Rockhoff: Are Mani Neumann și alte ambiții? Care ar fi pentru el împlinirea unui vis?
Mani Neumann: Ambiții… Sunt încă suficient de tânăr, pentru a putea să-mi fac planuri. În primul rând, îmi doresc ca acest turneu să aibă succes. Și chiar are, avem realizări grozave în spate și unele chiar mai bune, înaintea noastră. Dacă lucrurile se desfășoară așa cum ne imaginăm noi, și probabil așa va fi, atunci m-aș bucura dacă am putea face progrese aici, în România, să cântăm la mari festivaluri. Poate că, anul viitor, să cântăm în teatre, la opere.
De fapt, asta e atmosfera de care avem nevoie, pentru că noi creăm o atmosferă de concert și chiar avem nevoie de așa ceva. Nu ne putem aștepta la ea întotdeauna în cluburi, unde sunt petreceri, discuții și râs, chiar și în timp ce cântăm. Trebuie să trăim cu asta, dar de fapt prefer locurile liniștite, precum teatrele, poate și bisericile. Sper să ajungem acolo și că anul viitor vom găsi alte locații, care pur și simplu ni se potrivesc și mai bine. S-ar putea ca să fie o ambiție, una personală, să mai am ocazia să cânt acolo spre final.
Vise? De fapt nu sunt un visător. Mereu încerc s-o transform în realitate, deîndată ce am o idee sau o viziune și vreau s-o abordez într-o formă sau alta. Ei bine, nu mă cramponez de vise. Și mai ales nu de coșmaruri, pentru că sunt complet la pace cu mine, mă pot numi o persoană fericită. Poate de aceea sunt în stare să-mi fac publicul fericit. Pentru că fericirea, după cum știm cu toții, începe întotdeauna cu tine.
Dacă nu te iubești pe tine însuți, nu trebuie deloc să discuți despre viață, cu alții. Trebuie să te asiguri că ai grijă de zona ta, trebuie să te asiguri că tu însuți ești într-un anumit echilibru. Trebuie să vă asigurați că reflectați asupra experiențelor proaste și să le procesați în măsura în care acestea pot fi, în cele din urmă, inversate în fericire. Știu că funcționează, am testat-o și eu de câteva ori. Deci: începe prin fericirea cu tine însuți, apoi îi poți face și pe cei din jur fericiți. Acesta e ultimul meu cuvânt.
Notă: Interviul a apărut și în HotNews.ro
Lasă un comentariu