Jurnal de călătorie. Am fost în Insula Corfu …

Ca niciodată, concediul nostru a picat în iunie. La început de sezon. Economia europeană anunța frământări menite să ne îngrijoreze cu privire la Grecia. Că băncile n-au bani, că din bancomate nu poți să scoți mai mult de 60 de euro pe zi, că ai nevoie de cash ca să poți să mergi într-o excursie, o croazieră, la cumpărături sau oriunde.
Ne-am zis că nu-i nimic. Luăm cash și gata, să nu ne-ncurcăm cu băncile, ce atâta tam-tam! Și-am plecat la drum, din Arad, seara pe la șase fără un sfert, într-o vineri…

Corfu este insula grecească de la Marea Ionică pe care trebuie s-o vizitezi într-o viață de om. Este cunoscută și mediatizată, dar nicidecum genul la care dacă te duci „cu sacul” ajungi să regreți. Dimpotrivă. Situată în partea de vest a Greciei, este la îndemâna oricui fie cu mașina, fie cu avionul. În ce ne privește, am ales mașina, atât pentru opririle solicitate mereu de Sofiuca, dar și pentru că nu ne grăbeam niciunde. Merita să nu ratăm peisajele Macedoniei și chiar ale Serbiei, iar faptul că am putut străbate toată insula ori de câte ori ne-a venit, a cântărit substanțial la alegerea finală a variantei motorizate. Prin urmare, iată-ne în mașină, visând la Corfu, insulă de poveste, fostă colonie romană, apoi sub ocupație bizantină, venețiană, franceză, dar și britanică. Un paradis verde dominat de plantații de măslini, cu golfuri izolate și sate tradiționale, o bijuterie înconjurată de ape, căreia i-a rămas câte o „diademă” culturală cam de la fiecare cotropitor în parte, devenind salba complexă de azi.

Am ieșit din țară prin Vama Stamora Moravița, pe la ora 20.00, spre Serbia, apoi Macedonia… Am ocolit Belgradul prin Smederevo, apoi Pancevo și Kovin, intrând pe autostrada ce duce în sud, prin Niș. Am avut două puncte de taxare, care în total ne-au costat circa 8 euro. N-am stat să socotesc tichetele și am plătit la punctele de taxare cu cardul, ceea ce vă recomand. Nu am vrut să ne încurcăm cu mărunțișul autohton. La vama dintre Serbia și Macedonia a fost lejer, vreo trei mașini, a mers repede, o cucoană ne-a cerut talonul și documentele de călătorie, recte buletinele sau pașapoartele. A fost nevoie să jurăm că și pașaportul Sofiei e tot buletin, că nu se simțea cofortabil ca noi trei să avem buletine, iar ea singură pașaport. Am jurat. Haha… Astfel, după ce am mai plătit autostrada de vreo patru ori și în Macedonia, tot până în opt euro în total, undeva după miezul nopții am intrat în Grecia. Din vamă ne-am îndreptat apoi spre vest, către Portul Igoumenitsa, unde urma să ne îmbarcăm pe bac, să ajunge în Insula Corfu. Am circulat perfect pe autostrada Egnatia Odos, unde din nou am avut câteva puncte de taxare, care împreună nu au depășit zece euro. Important de reținut: dacă în Serbia și Macedonia am folosit cardul pentru orice plăți, inclusiv cele din benzinării (am alimentat doar în Macedonia, unde benzina are un preț mai bun decât în Serbia sau Grecia), în Grecia nu a fost posibil. Știrile se adevereau. Băncile aveau probleme, astfel că orice plată cu cardul era sistată. La punctele de taxare am plătit exclusiv cu cash. Și am primit rest fără probleme, fie bancnote, după caz, fie monede. DAR!!! Se acceptau pentru plata autostrăzii, dacă era vorba despre monede, doar de un euro, doi euro sau de 50 de cenți. Nicidecum de zece cenți sau altele.

Încet, se făcea dimineață. Zorile ne-au prins pe autostradă. Nici nu vă puteți imagina ce reconfortant a fost să știi că ești în prima zi de concediu, pe autostradă spre insula visurilor, să nu vrei să pierzi nimic din peisajul minunat ce ni se dezvăluia în fața ochilor, șoseaua curgând printr-un coridor de leandri înfloriți, de printre crestele dealurilor răsărind sate de poveste, albe, cum vedeți în filme, peste tot măslini bătuți de vânt, oază magică de frumusețe. Nici n-am știut cum am ajuns la Igoumenitsa. Ne-am trezit într-un port prost marcat, nu era clar unde se face îmbarcarea, era cât pe ce să întrebăm pe cineva unde e casa de bilete, chiar lângă ea fiind, aceasta fiind amenajată într-un chioșc precum cele din Piața Mică, unde se vând mititei. Ajunseserăm însă la fix, bacul pleca la 8.30, era deci 8 fix, am cumpărat bilete dus-întors pe care am plătit 105 euro, 80 dus-întors pentru mașină, iar restul dus-întors pentru noi patru. Am primit un voucher pe care urma să-l folosim la întoarcere pentru procurarea biletelor. Simplu. Acestea fiind zise, ne-am rotit ochii prin port. Igoumenitsa este un port mic, dar în afara bacurilor clasice, pe unul (Sfânta Irina) urmând să ne îmbarcăn și noi, am văzut și câteva vase mari de croazieră, inclusiv cu destinația Italia. Ne-am dat seama că existau două variante de traversare către Insula Corfu: spre Corfu Town (Kerkyra,) capitala insulei, unde erau curse mai dese, sau spre Lefkimi, o variantă spre sudul Insulei, pe care însă nu am ales-o, fiindcă locul unde urma noi să ajungem era în nordul extrem al Insulei, de unde, de altfel, am avut ocazia să admirăm inclusiv coastele Albaniei vecine.
Și ne-am îmbarcat pe bac. Mașinile mici, dar și TIR-urile, au fost aranjate pe bac cu măiestrie, încât între ele nu încăpea nici o palmă măcar. Pentru acest motiv toți pasagerii mașinilor am urcat pe bac pe jos, iar șoferii, după ce-și aranjau autoturismele după regulile impuse de vaporeni, coborau imediat și lăsau loc următoarelor să se aranjeze precum sardelele.

Traversarea cu bacul a durat o oră și 40 de minute și a fost extrem de plăcută. Am stat în bătaia vântului, respirând aerul de mare și admirând coastele pe care se ghiceau clădiri azvârlite, Dumnezeu știe din ce rațiuni, fie pe câte-un vârf de munte, fie pe câte-o șa de deal… Pe nesimțite, am ajuns în portul din Kerkyra. Mai mare decât cel din Igoumenitsa, dar conceput cam la fel, să vi-l imaginați ca pe o peluză din beton, unde adăstează, cuminți, bacurile gemene, toate cu nume de sfinte: Elena, Irina, Maria etc. Niciun bac cu nume de sfânt. Ciudat! Din port, în stânga și în dreapta, clădiri asemănătoare cu cele ce pot fi văzute pe canal Grande, în Veneția, ba aproape identice, impresionante prin culorile patinate și aerul arhaic.
Cu mașina odată coborâtă de pe bac, am pornit spre plaja Sfântul Spiridon, din nordul Insulei Corfu, unde ne aștepta Mare Blue Hotel, pentru care optasem. Drumul a durat circa 40 de minute, pe niște șosele șerpuind printre dealuri, înguste și aparent periculoase, mai ales când răsăreau, parcă de niciunde, localnici cu motoscutere, pe care le conduceau cu picioarele goale și fără vreo cască de protecție. Mai răsăreau și localnici cu mașini de mici dimensiuni, mai toți șofând „cutii de chibrituri”, șoselele fiind improprii, în satele din zonele deluroase ale insulei, pentru mașini de mari dimensiuni. Pe alocuri sunt inclusiv porțiuni unde încape o singură mașină, în special pe străduțele înguste din localități, circulația fiind fluidizată cu ajutorul semafoarelor.

Și iată-ne la Mare Blue Hotel. Aș vrea să spun ceva negativ, ca orice cârcotaș de serviciu, dar nu prea am ce. La recepția de patru stele ne-a întâmpinat o domnișoară drăguță, vorbitoare de limba engleză, care ne-a luat actele și, pentru că era ora 12.30, ne-a invitat să ne plimbăm o vreme prin zonă, inclusiv să mergem la masă, la ora 13.00, după care să ne reîntoarcem după chei, camerele fiind în curs de pregătire. Zis și făcut. Am tras o tură la mare, în care ne-am înmuiat imediat picioarele, după ce am străbătut o alee coborâtoare, din piatră, ce șerpuia printre cele aproximativ zece corpuri de clădire ale hotelului. Pentru necunoscători, precizez că stilul hotelurilor grecești de pe litoral este acela al unei clădiri principale cu un etaj, maxim trei, unde se află recepția (la parter), iar la etaje niște camere strict pentru cupluri, iar în mai multe (alte) corpuri de clădire, cu câte un etaj, maximum două, numite și bungalouri (destul de impropriu însă, aceste clădiri fiind moderne și având aceleași condiții ca și clădirea „mamă”), unde camerele sunt mai mari și unde pot fi cazate și familii cu unul, doi sau mai mulți copii. Deci, am coborât printre bungalouri spre mare, după ce am lăsat în urmă o „silent pool”, pe care Sofia a botezat-o imediat „piscina de liniște”. A contrariat-o prezența în jurul acesteia a unor grupuri masive de persoane în vârstă, care nu scoteau nici un sunet și făceau terapie la soare într-o liniște mormântală. Mai jos însă, am lăsat în urmă alte trei piscine, pline de lume pestriță și copii de toate vârstele, împresurate de șezlonguri, gălăgie, bar deschis, restaurat în aer liber și câte și mai câte. Iar în final, Marea. Ionica. Frumoasa. Albastra. Măreața. Ne-a așteptat cu niște valuri ușor nervoase, supărate de un vânt care începea să se întețească și să ne permită o a doua zi nu tocmai de plajă. Fapt pentru care am luat doar contact și am urcat în restaurant, unde am luat primul prânz. Fiind un hotel în regim all inclusive, nu am avut nevoie niciodată de bani, taloane, tichete, brățări la mâini, nimic. Lumea mergea și mânca după pofta inimii, apoi lua de la bar orice băutură posibilă, fără nicio constrângere. Toți barmanii erau rapizi, dornici să facă pe placul nostru. Zâmbeau, le făceau copiilor fețe drăgălașe, în joacă, nu simțeai că ești ignorat sau lăsat de izbeliște. Important e că pentru nicio băutură, deși erau sute de turiști, nu se aștepta mai mult de un minut. Senzație! Copiilor li se servea la orice oră „cinderella”, un coctail de sucuri pe placul lor, iar adulților orice, de la ouzo, la bere la discreție, ginuri, coniacuri, wiskey-uri, orice. Cât despre masă, imaginați-vă o multitudine de feluri, precum: salate diverse cu sosuri grecești clasice (satziki) sau mai puțin (gătite cu susan și alte semințe, ori dulci, semânând cu cele chinezești), peste tot măsline, apoi cărnuri (de porc, curcan, pui, pește; fripte, prăjite, fierte sau mai știu eu cum), garnituri (legume, cartofi, paste, gătite în „n” moduri), dulciuri (de la baclavale, la cele mai grele torturi, prăjituri, înghețate, cu tot felul de glazuri), fructe (cireșe, pepene verde, mere, nectarine, piersici, chiar fructe uscate de toate felurile), fructe de mare (sepii, scoici) tot ce ți-ai putea închipui. Nu se aștepta niciodată pentru nimic, toți ospătarii vorbeau o engleză aproximativă, se făceau înțeleși, nu aveai nicio clipă senzația de timp petrecut aiurea, fără scop. Minunat!

Și iată-ne în cameră. Renovată, curată, mai puțin baia, care avea faianță veche, dar curată și fără să-i poți reproșa ceva. Coșuri de gunoi cu pungi care erau schimbate zilnic de femeile de serviciu, cearșafurile schimbate și ele zilnic, stocul de prosoape albe asigurat și el, zilnic, în aceeași cantitate, aer condiționat la discreție, necondiționat de recepție sau vreun sistem general pentru tot hotelul, un balcon generos cu o masă și două scaune care dădea spre „piscina de liniște”… Pe scurt, un habitat care promitea.

Ne-am petrecut următoarele zile alternând plaja la mare cu plaja la piscină. Marea însă nu avea concurent, mai ales că, spre deosebire de Turcia, la piscinele din Grecia nu prea sunt tobogane, deci copiii au ales valurile Ionicei pentru distracție și sens. Plaja hotelului fiind mică și relativ pietroasă, am ales o plajă publică din stânga hotelului unde am plătit zilnic 8 euro pentru două șezlonguri și o umbrelă. Am aflat de la Petros și Iorgos, doi localnici tineri și binevoitori, că plaja era de stat, ca toate plajele din Grecia, de altfel, însă ei au închiriat-o și s-au angajat să o adminstreze, respectiv să încaseze taxe pentru acele șezlonguri. Dacă însă cineva își punea prosopul pe plaja respectivă, ei nu aveau dreptul să alunge persoana de acolo. Așadar, plaja cu nisip fin și administrată de cei doi a devenit locul nostru preferat de pe insulă. Din povestirie lui Iorgos am înțeles că e greu să trăiești în Corfu, că lumea trăiește din turism, vara, iar iarna, citez o localnică: „ne rugăm la Dumnezeu”. Dar nici dorință de muncă n-are lumea. Nu pare să-i pese nicicui că Europa își cere datoriile înapoi sau că în curând s-ar putea ca țara lor să nu mai facă parte din marea familie europeană. Iorgos, de pildă, are de gând, ca în fiecare an, să-și adune niște bani vara, pe care să-i cheltuie imediat ce vine sezonul rece, iar după ce-i termină să desfacă uleiul de măsline produs din măslinii proprietate personală și să se hrănească cu găinile crescute într-o microfermă proprie.

De „excursionat”, ne-am „excursionat” la Kerkyra, unde am ținut morțiș să vedem orașul vechi, impresionant prin amalgamul de clădiri de influențe eclectice, strâmte sau uneori largi, în urcare sau coborâre, dughenașe cu suveniruri, ochiuri de geam rotunde sau pătrate, mai mici sau mai lărguțe, uși din lemn cu zăvoare sau lacăte, zăbrele etc. O plăcere, o încântare. Apoi, în mijloc de oraș vechi, Catedrala Sfântul Spiridon, ocrotitorul Insulei Corfu. Sfântul Spiridon este cinstit de Biserică pe 12 decembrie. Spiridon este sfântul care pleacă periodic din raclă, pentru a-i ajuta pe oamenii care îl cheamă în rugăciune, cu credință și cu dragoste. Sfintele Sale Moaște se păstrează în Catedrala cea mare din Insula Corfu, fiind un mare făcător de minuni. Am avut șansa să găsim racla cu moaștele Sfântului Spiridon deschisă, ne-am rugat și minunat de felul în care se păstrează peste ani trupul unui sfânt, am luat mir și am lăsat pomelnic, ne-am închinat și am plecat. Nu fără câteva iconițe sfințite și mir parfumat. Dumnezeiască experiență!
Din Kerkira am plecat la Paleokastritsa, o stațiune celebră pe insulă, cu multe puncte de atracție. Unul dintre acestea era plimbarea cu Yellow Submarine – un submarin galben ce oferea vederi impresionante, de pe mare, asupra celor 6 golfuri și a peșterilor unde unii mai îndrăzneți și cu ambarcațiuni mai mici se încumetau să intre.

Am căutat locul de îmbarcare ce se afla în micul port din stațiune și am așteptat cu nerăbdare ora plecării. Tariful pentru un adult este de 10 euro, iar pentru un copil de 5 euro. Am prins promoție; pentru oricine era 5 euro. Plimbarea durează aproximativ o oră, iar plecările se fac la ore fixe.
Ne-am îmbarcat însă nu într-un Yellow Submarine, ci într-un yaht modern, Nautilus pe nume, cu o lupă imensă prin care am văzut în mare la 25 de metri adâncime. A fost o șansă. Echipajul ne-a primit bucuros. Vasul avea o zonă neacoperită, afară, și o cabină ce intra câțva centimetri buni în apă. Căpitanul ne-a dezvăluit câteva aspecte legate de stațiune și de obiectivele turistice ce se pot vedea de pe mare. La un moment dat am putut zări, în partea de sus a unei stânci, o formă asemănătoare cu capul unei maimuțe, privit din profil.

Am fost îndrumați să admirăm, prin lupa imensă, de pe o banchetă circulară din piele, adâncurile mării. Inițial am avut o senzație ciudată când ne-am așezat, dar după câteva minute ne-am obișnuit. Vasul a mers aproape de stânci, pentru a le putea vedea mai bine și din această cauză la fiecare mișcare aveam impresia că ne vom izbi de ele. Priveliștea era frumoasă și deosebită în același timp. Bancurile de peștișori mai mici sau mai mari păreau că ne însoțesc. Am văzut și statuia unei zeițe pe fundul mării și doi scafandri care căutau ceva și care ne-au făcut cu mâna, din adâncuri.
Experiența a fost una frumoasă și v-o recomand dacă mergeți în Insula Corfu!

În rest, am mai notat: corfioții n-au chef de lucru, cum am mai spus. Un magazin gen Lidl, la Kerkyra, se deschide la 10 dimineața și la șase seara se închide. Benzinăriile sunt închise sâmbăta și duminica. Lumea se odihnește. Dacă vrei să circuli în weekend îți iei benzină de vinerea sau cauți o benzinărie (ne)autohtonă, gen Shell, unde e deschis. Dacă nu ai destul combustibil s-o găsești, ghinion! Suvenirurile sunt scumpe. Un magnet de frigider care oriunde poate fi cumpărat cu un euro, pe Insulă e 4,5 euro. Un litru de lapte e 3 euro, față de 1 euro pe continent. Și așa mai departe. Dar a fost o experiență de vis. De aceea m-am și grăbit s-o împărtășesc cu voi.