Klaus Iohannis, invenție sau țintă falsă

Echipa de sforari, bine pusă la punct, acționează. Pe multiple planuri, conform strategiei inițiale de a nu lăsa ca fenomenul să fie înțeles și de a lua lucrurile ca atare. Adică, domnule, politica asta e grea, s-o facă ăia cu cap, noi o să votăm care cum. Ce-o ieși, vom vedea. (Măcar că știm de pe-acum, așa că vedem deja.) Și uite așa, anul acesta se dă pe tobogan, primarul Sibiului. Cineva, habar n-am cine, i-a tras arcul și l-a azvârlit tocmai pe scaunul cel mai mare al unui partid cu multe deviații de comportament. Pentru ce? Și cum de ditamai partidul nu a mai avut un om să scoată la interval pentru o asemenea funcție? De ce Iohannis? Cel mai ușor răspuns ar fi acela potrivit căruia omul trebuie compromis pentru că are potențial și nu prea se încadrează în disciplină. La o primă vedere, cam așa ar fi. Doar că primarul vine cu mașina la București iar de ea are agățate niște conserve goale, precum acelea prinse după mașina proaspeților căsătoriți. Și sună, și fac hărmălaie, din ce în ce mai mare. Ca să audă toată lumea și să atragă atenția doritorilor de astfel de gesturi. Numai că lui nu prea îi folosesc, ci din contră, îl cam afectează.

A intrat omul în lumina reflectoarelor din București în urmă cu 5 ani, convins de faptul că cele 99% procente cu care a fost ales în Sibiu vor cântări decisiv în ranița sa. Pe atunci, ideea era că vine Iohannis și ne salvează. Acum, din nou a venit Iohannis și va face… E neamț și aștia „are cuvânt maică”. Cert e că cineva se joacă de-a uite-o nu-i cu omul acesta iar el are impresia că îi sunt suficiente garanțiile verbale de genul, „vino la noi, vei fi șef, vei candida, te vom sprijini”. Liberalii au avut nevoie de un om ca Iohannis, având în vedere ce figuri triste compun eșaloanele 2 și 3. Aceștia nu-și doresc mai mult decât o minimă protecție politică și mai ales o siguranță a derulării afacerilor lor mici sau mai mari. Pozițiile care pun lumină pe față îi dezavantajează la riduri, care ies mult în evidență. Așa că trebuia inventat unul care să-i urmeze lui Antonescu în cazul previzibilului eșec din mai. Care se uită, tocmai datorită următorului preconizat eșec. Aici până la urmă este cartea tare, atu-ul. Dacă jocul este interpartinic atunci desigur că ne putem duce cu toții la culcare. În caz că totuși vorbim de o luptă dreaptă, atunci ne putem aștepta la o strategie cu țintă falsă, cu condiția ca și Iohannis să știe. Altfel, el ar putea strica jocurile așa cum am văzut la Congres. Una e să înveți lecția acasă, alta e s-o speculezi în pauză.

La această oră, noi nu știm mai nimic, chiar dacă miza Cotroceniului este una minoră pentru populație. Mai bubuie câte un tun răzleț pe ici pe colo, dar nu e artilerie avansată. Nici aviația n-a primit ordin de luptă, neavând țintă.

În orice caz, în ceea ce îl privește pe Iohannis, deja pălăria i-a trecut de urechi. Iar el nu e comisarul Moldovan, cel care, cu un gest reflex o așează acolo unde îi este locul. Mai degrabă, se poate gândi că a cântat doar o vară…