Motto: „Singura autoritate pe care o conştiinţă individuală nu şi-o pune niciodată sau aproape niciodată la îndoială e autoritatea morală. Capacitatea de a distinge între bine si rău, între viciu şi virtute, dreptate şi nedreptate pare a fi la îndemâna tuturor. În materie de etică, funcţionăm constant printr-o nedemolabilă autocomplezenţă. Trăim într-o inflaţie barocă a competenţei morale, într-o lume a cărei principală dezordine riscă să fie faptul că toţi membrii ei se simt moralmente în ordine sau că toţi resimt dezordinea proprie drept neglijabila. L’enfer c’est les autres – părem a concede cu toţii. Prin urmare, le paradis c’est nous-męmes.“ – Andrei Pleşu
Pe vremea când a apărut „Minima moralia”, a cărei prezentare am şi preluat-o ca motto, îmi era foame de dreptate, de valori, de repere, de crezuri. Cunoştinţa căuta hrană pentru conştiinţă. Cartea lui Andrei Pleşu a apărut ca o oglindă în care am simţit că mă văd pentru prima oară. În anii care au urmat îi citeam textele ca pe un fel de „înşir-te mărgărite” şi în care credeam că mult mai este, ca-n poveste, de citit. Niciodată nu am crezut că voi scrie despre vreun text al lui Pleşu. De fapt, nici nu am avut curajul să mă gândesc la asta. La nici zece ani de la citirea Minimei Moralia, l-am cunoscut pe Ion Raţiu. Este al doilea articol succesiv în care fac apel la recitirea declaraţiei lui, care mi-a învăţat conştiinţa ce înseamnă onoarea şi respectul într-o democraţie: Sunt gata să îmi dau viaţa pentru dreptul tău la a nu fi de acord cu mine!, spunea Ion Raţiu. Poate ar fi bine să o transform într-un motto, pe care să îl recitim ca o pedeapsă până şi înţelegem, nu doar să memorăm mecanic, ori obligatoriu însemnătatea cuvintelor.
După alţi douăzeci de ani trăiesc într-o societate în care onoarea nu mai are respect faţă de valori, iar democraţia şi-a pierdut şi onoarea şi respectul faţă de jertfa unei conştiinţe politice. Ştiri citesc rar, fiindcă sunt ori părtinitoare, ori prost făcute, ori nu transmit nimic, ori nu sunt ştiri. Comunicate, nici atât. Scrisori nici nu mai scriu, darămite să le citesc. După comentarii şi analize caut şi în coşul de gunoi, dar găsesc doar cotoarele de la merele discordiei mâncate deja de alţii. Aşa că nu ştiu cum s-a făcut că am dat de scrisoarea deschisă adresată de Andrei Pleşu către actorul Radu Beligan. De astă dată nu am să citez nimic fiindcă însăşi intenţia de a cita ar fi jignitoare chiar pentru autorul scrisorii. Cert este că Pleşu îşi coboară conştiinţa în tenebrele cunoştinţei politice şi ai adepţilor ei. O coboară atât de jos încât o îi jigneşte existenţa. Rar am întâlnit un text către un adrisant în care într-o singură frază să îi fie batjocorite numele, vârsta şi statura socială. În mintea lui Pleşu, părerea lui Pleşu despre alţii şi despre atitudinea altora, în speţă Beligan, trebuie să fie şablon pentru construcţia altor păreri, ori în cel mai bun caz pentru adrisant ar trebui să se supună furcilor caudine ale lui Pleşu, înainte de a avea o părere, opinie sau atitudine. Adică să se umilească profund înainte de a avea o conştiinţă proprie. Apoi, puterea minţii, talentul şi prestigiul lui Beligan sunt trântite în noroiul exacerbării părerii lui Pleşu şi fripte în aceleaşi furci. Într-un final, apoteotic de-adevăratelea, Pleşu îl ucide aproape fizic pe Beligan, prevăzându-i un amurg nefericit al vieţii şi o ieşire din scenă umilitoare. Totul face referire la o apariţie a lui Beligan la o lansare politică a candidaturii lui Victor Ponta la alegerile prezidenţiale.Părerea mea este că umilitoare pentru Ponta este invitarea lui Beligan pentru asumarea unei păreri în mod public, utilizând-o ca pe un cârlig pentru viitoarea redingotă prezidenţială. Asta e umilitor. Adică ce nevoie mai avea Ponta de susţinearea lui Radu Beligan pe un stadion cu 70.000 de oameni? Ştiu că oamenii ăştia politici au mulţi consilieri, dar mă întreb dacă au în casă şi oglinzi. Nu pentru bărbierit, ci pentru rostirea discursului politic privindu-se în ochii proprii. De-aia îmi vine să mă întreb, despre Pleşu ce să zic? Vorba lui Nichita Stănescu, dacă tot suntem la cheremul citatelor: de sub Soarele pitic, aurit şi mozaic/ Domnişoară, mai nimic. Din Andrei Pleşu am citit, pe Radu Beligan l-am văzut pe scenă. De la Andrei Pleşu mă aşteptam la o altfel de atitudine. Cum ar veni, mai intelectuală. Parcă deunăzi divergenţele intelectuale, ori cele de opinie, se disputau la floretă. Astăzi opiniile celuilalt sunt tăiate cu barda, utilizându-se şi şorţul de măcelar intelectual din dotare.
Cât despre perioade pupincuriste din viaţa majorităţii intelectualilor români, cred că şi Andrei Pleşu ar avea ceva de povestit despre el însuşi. Cum zicea chiar Andrei Pleşu în Minima Moralia? Infernul este în ceilalţi, iar Paradisul este în noi înşine! Sau, ca să închei rotund, tot cu un citat din Andrei Pleşu, chiar din scrisoarea sa către Radu Beligan: Calibrul dvs. merita un amurg mai nobil! În ochii cititorilor dumneavoastră, maestre!
LIKE!