Sincer, am şi uitat ce se întâmplă într-o campanie electorală. Câte energii alimentate de nebănuite dorinţe de a învinge adversarii, care sunt transformaţi uşor în duşmani ai comunităţii. Câte fraze pompoase sunt basculate pe hârtiile tipărite, câte proiecte se nasc prin cezariană chiar înainte de a prinde un contur. Se înfiinţează partide din ambiţii, se negociază alianţe de compromis. Şi, mai ales, câţi bani cheltuiţi. Totul pentru un vot în plus.
Asta se întâmplă în culisele campaniei electorale. Ce vrea să vadă alegătorul pe scena elctorală este cu totul altceva. Alegătorul vrea promisiuni. Dacă se poate, promisiunile să fie atât de concret legate de viaţa alegătorului, încât să poată crede în ele chiar începând de a doua zi. Ceva de genul: de mâine cresc salariile, scad impozitele, se ieftinesc alimentele, se ieftinesc maşinile, casele, scad dobânzille la credite… Şi aşa, pe nesimţite, candidatul şi alegătorul intră într-un joc acceptat şi îndrăgit de amândoi: candidatului începe să-i placă să mintă, iar alegătorul este bucuros că ştie că este minţit.
Însă, în acest joc din care se învaţă regulile democraţiei, apar celelalte două categorii de parteneri şi participanţi: candidatul potenţial şi alegătorul revoltat.
Candidatul potenţial este tipul indignat din faţa televizorului, ori de la masa din restaurant, ori de pe banca din parc, care după ce îi înjură pe cei pe care i-a ales în urmă cu patru ani începe să îţi spună ce ar fi făcut el dacă ar fi candidat. Îl cunosc bine pe tipul ăsta, pentru că aşa am fost şi eu.
Alegătorul revoltat este tipul care e supărat pe candidaţi. Drept pentru care se răzbună pe ei şi nu merge la vot. De obicei, motivul care îl îmbărbătează este că nu are pe cine să voteze. Însă, în ziua alegerilor urmăreşte toată ziua rezultatele din urne. După care le şi comentează. Şi pe tipul ăsta îl cunosc. Din acelaşi motiv care a trecut prin fraza de mai sus.
Interesant este că aceştia doi, candidatul potenţial şi alegătorul revoltat, sunt cei care contribuie direct la viaţa politică. Candidatul potenţial nu propune niciodată soluţii, iar alegătorul revoltat asigură dezvoltarea absenteismului la vot. Bineînţeles că amândoi sunt membri ai soborului cu proşti.
Aşa că, revenim la învin gători. La candidaţi şi la alegători. V-am mai spus că am fost implicat în toate campaniile electorale. Îmi vine acum una dintre ele în minte. Una dintre cele în care Cristian Moisescu candida la un nou mandat de primar al Aradului. Era prin 2000. Am căzut de acord asupra unui slogan pe care l-am crezut imbatabil: „cinstea poate reveni în Arad”. Moisescu nu putea promite atunci mai mult, fiindcă nu avea un partid puternic care să îl susţină, dar pentru cinste putea să garanteze. Reacţiile contracandidaţilor au fost pe cât de nostime, pe atât de ciudate. Dintr-odată toţi se simţeau jigniţi, fără să-i fi acuzat cineva de ceva: adică eu sunt necinstit?, se întrebau toţi, nervoşi. Arădenii aveau gropile pline de drumuri, care le încurcau traseul printre ele, în mai multe cartiere canalizarea era în faţa casei, iar apa era trasă din fântânile de lângă canalizare. Noi treceam în alt mileniu şi propuneam doar atât? Cinste? Când căcatul era în faţa porţii? De atunci au trecut 12 ani. Toate cartierele au străzi asfaltate, au canalizare. Fântânile sunt la fel de contaminate, dar pe cine interesează. Arădenii sunt la fel de bolnavi. Pentru că nu mai au unde să meargă în timpul liber şi-au cumpărat case în Ungaria. Şi, oare despre ce se vorbeşte acum în campanie electorală? Nu cumva despre cinste?
Ce vreau să spun? Că mi se par caraghioase promisiunile despre realizarea infrastructurii. Nu promiţi că le asiguri cetăţenilor infrastructură. Ca ales eşti obligat să o asiguri, pentru că fără infrastructură nu poate funcţiona un oraş, o localitate. Altceva trebuie să promiţi că asiguri într-un mandat: destinul cetăţii! Pentru că asta este garantul calităţii vieţii în cetate. Forţez o comparaţie, însă cred că merită. Parisul are bulevarde largi pentru că un arhitect s-a gândit la o soluţie practică pentru îngreunarea confecţionării de baricade la revolte. Acelaşi Paris are mansarde pentru că un alt arhitect (care, culmea nesimţirii, se numea Mansarde) s-a gândit că podurile caselor pot fi amenajate ca spaţii de locuit. Canalizarea Parisului a fost construită deoarece nu mai aveau unde să deverseze fecalele de pe străzi. Şi, totuşi, Parisul a avut un destin. În care au crezut toţi cei care l-au condus. Am forţat exemplul? Nu cred. E doar exemplul unui oraş de acum două-trei secole.
Aradul n-o fi avut vreun destin? Păi, numai geografia cât ne-a ajutat! Gândiţi-vă că Mureşul şi-a găsit să treacă tocmai pe aici, iar călătorii şi negustorii s-au prins că pe-aici este cel mai scurt drum între nord şi sud, dar şi între est şi vest. Vă daţi seama, ce proşti au fost, că după inventarea locomotivei tocmai la Arad au construit şiu prima gară. Şi primul aeroport. Pe atunci, oamenii se gândeau să construiască teatre, cinematografe, parcuri, locuri de loisir, stranduri, stadioane, arene… Adică se gândeau la viaţa lor. Drumurile, canalele, gările le făceau oricum. Fiindcă deveniseră obligatorii. Bine, dar asta era acum două sute de ani şi în Arad. Ce-i drept, un oraş mult mai mic decât Parisul!
În rezumat, să promiţi că faci lucrări de infrastructură într-o localitate mi se pare similar cu a promite că faci o temelie la casa în care stai deja. E şi mai ilar când te lauzi că repari temelia!
Lasă un comentariu