A fost o perioadă în care ziarele aveau mare căutare pe piaţă. Până şi porcii se îngrozeau de tirajele lor, fiindcă se trezeau în fiecare dimineaţă speriaţi de gândul la câtă slănină trebuie ei să producă pe spate, pentru a putea fi împachetată în ziare de către ţăranii care mergeau la coasă, ori la săpat, ori la prăşit. Era un lanţ bine legat al relaţiilor de muncă în societatea românească: muntenii tăiau copacii, porcii mâncau, muncitorii de la oraş făceau hârtie, porcii mâncau, ziariştii scriau, porcii se îngrăşau, tipografii tipăreau, porcii se îngrăşau, poştaşii duceau ziare, porcii mâncau, ţăranii cumpărau ziare, porcii se aruncau cu aortele în cuţite, femeile împachetau slănina în ziare, ţăranii mergeau la câmp, mâncau slănina, iar ziarele aprindeau focul în sobele de gătit.
Cam în această perioadă de avânt jurnalistic postrevoluţionar, visam şi eu la propăşirea principiilor pe o scară a valorilor în sensul de urcare a ei. Prima oară ţăranii s-au bucurat când am participat la înfiinţarea cotidianului „Observator arădean”, prin 1997. Nu prea le convenea lor că a fost printre primele cotidiane tipărite color, dar le plăcea că avea format mare şi încăpeau bucăţi mari de slănină (clisă, cum s-ar zice) la împachetat. Aşa ne-a crescut tirajul spectaculos în mai puţin de un an de zile. Până şi partidele politice au înţeles că ziarul era cel mai bun mijloc de a-şi transmite mesajul către alegători. Cum se putea citi cel mai bine un ziar? Printre bucăţile de clisă tăiate cu brişca, direct peste titlurile de scandal, nu? Cum nici Partidul Comunist nu a reuşit să îmi sădească nici în cuget şi nici în simţiri principiile societăţii multilateral dezvoltate, nici suratele lui politice mai mici nu m-au convins să îmi asezonez convingerile la principiile postrevoluţionare. Prin urmare, nu am înţeles că a intra într-un partid nu înseamnă neapărat că ai intrat în căcat, ci poate însemna chiar că ai călcat în noroc. Şi am plecat la alt ziar. Împreună cu mine au plecat cei mai proşti ziarişti. Cei mai deştepţi au înţeles rolul unui partid în economia unui ziar şi au rămas. Cotidianul a evoluat spre săptămânal, până la dispariţie, iar ziariştii au evoluat cu profesionalism către statutul de majordom de partid.
În anul 2000 a început perioada „Agenda zilei”, ediţia de Arad. Era puiul unui trust de presă solid, din Timişoara, unul dintre primele din România. Am crezut că pe temelia aia solidă nu se poate construi şatra unui sediu de partid politic. Asta, până au apărut banii pe masă. Prima negociere de vânzare a avut loc chiar în Casa Hirschl, lângă Teatrul Vechi. Cinci oameni de afaceri au pus la bătaie banii pentru a cumpăra franciza cotidianului pentru PD. Iar ne-am strâns câţiva proşti şi iar am plecat. După alegerile din 2004, franciza cotidianului a fost cumpărată de alţi oameni de afaceri, de data asta pentru PSD. După aceea, franciza a mai fost vândută între trei grupări din interiorul PSD, până la dispariţia cotidianului.
În tot acest timp porcii au luat atitudine şi nu s-au mai acuplat între ei. Din această cauză pădurile au început să fie tăiate doar pentru interese de partid. Nu şi de stat. Pe cale de consecinţă, muncitorii nu mai aveau din ce să facă hârtie şi au ajuns şomeri. Tipografii nu au mai avut pe ce să tipărească, iar tipografiile au dat faliment. Poştaşii au fost disponibilizaţi, ceea ce a dus la întreruperea legăturii ţăranilor cu lumea, fiindcă nu mai primeau ziare. Asta a dus neapărat la multe divorţuri, deoarece femeile nu mai aveau în ce să împacheteze clisa. Dar, cea mai gravă consecinţă a constat în diminuarea drastică a producţiei de slănină, cauzată de împuţinarea porcilor şi, mai ales, de refuzul acestora de a se mai arunca în cuţite. De fapt, şi abatoarele au dispărut. Ţăranii nu mai mergeau la câmp, fiindcă nu mai aveau nici slănină, nici ziare de împachetat şi de citit. Astfel, ţăranii au migrat spre oraşe unde au început să se uite la televizor. Ceea ce a dus la dezvoltarea presei audio-vizuale.
Şi când mă gândesc că totul s-a întâmplat din cauza porcilor şi a atitudinii lor porcine, parcă îmi vine să dau cu cuţâtu’n piatră, că atunci când s-o-mpărţât norocu’ io am fost dus la lucru’. Cu ziarul. De-aia, ca prostul, mai scriu la ziar. Eu încă mai sper că mai este vreun ţăran flămând la coasă şi măcar un porc cu atitudine civică, fericit că îşi sacrifică slănina pentru ziarul în care scriu.
Lasă un comentariu