Protestul ca amuzament

Protestul ca amuzament

Privesc cu o consternare ce aproape că frizează respectul, dar și furia, faptul că PSD a reușit să se abțină până-n ultimul ceas de la a genera un scandal de amploarea „Colectiv”, de natură să scoată la vot armata clasei mijlocii (corporatiști, antreprenori, liber-practicieni, hipsteri-studenți)!

Dar și noi, dacă ne lăsăm urniți numai de incendiile din cluburi și de polițiștii uciși de găurile din asfalt, dovedim că suntem niște cetățeni imaturi! Supravegherea libertății în seama cui o lăsăm? Am ajuns de ne mișcă exclusiv scandalul concret?

Spiritul civic e necesar și-n perioade de „liniște”. Mai ales când liniștea este aparentă, rodul abstinenței salivânde a PSD-ului, până înșfacă din nou ciolanul!

Și lenea civică poate ucide, v-o garantez! Atâta că ucide lent, pe neobservate. Dacă părăsim culcușul cald doar pentru „cauze” ecologice sau clubiste, facem figura unor personaje frumos colorate, bidimensionale, desenate de Disney.

Cultul „Colectiv” s-ar dovedi o mobilizare găunoasă, comodă, specifică atitudinii de Facebook (așa cum am și profețit), în situația în care indignații post-incendiu nu ies din case ca să aleagă.

Oricum, s-o spunem cinstit: cultul „Colectiv”, mișcarea de stradă post-incendiu, n-a reușit să producă nici o coagulare politică. S-a cerut în stradă primenirea clasei politice, dar nimeni dintre protestatari n-a pus mâna să înființeze un partid nou (USR nu acolo s-a născut)! Or primenirea nu se întâmplă de la sine, dacă batem din picior, urlând. Se face prin participare, prin acțiune politică și, finalmente, prin vot.

Protestul a ajuns să fie un soi de amuzament. Ne alăturăm protestatarilor pentru că frecventăm și noi un club, avem prieteni decedați în club sau, simplu, ca să fim cool, ca să ne justificăm în propriii ochi ori ai altora. Dar nu ne alegem cu vreo convingere fermă, nu rămânem consecvenți spiritului revoltei, nu extragem ceva durabil.

Neoferindu-i un guvern lui Iohannis, acesta va avea mâinile legate. Constituția actuală îi acordă un spațiu foarte restrâns de mișcare și decizie.

Interludiul de un an al guvernului tehnocrat, post-Colectiv, va părea doar un accident istoric, o mimă de-a interesul național, organizată de partide, ca să câștige pacea socială. Ca să ne facă să uităm. Și, se pare, am uitat!

Dacă dorim să demonstrăm cu adevărat că știm în ce țară trăim, și că ne pasă, suntem obligați să recunoaștem inclusiv limitările constituționale ale funcției de președinte al României.

Așteptând de la Iohannis să facă minuni, izolat politic la Cotroceni, să facă minuni din vorbe și discursuri, că alte drepturi executive Constituția nu-i dă, dovedim pură tâmpenie. Și rea-voință. Nu e onest să-i cerem socoteală președintelui pentru ceea ce nu intră în atribuțiile sale!

Votând acum PSD sau neprezentându-ne la urne, tocmai am văduvit de sens mandatul lui Iohannis. După care, vom tot putea cârti că președintele e mut, că n-are reacții. Aruncatul prezidențial cu părerea nu schimbă nimic, nu mișcă nimic, n-are nici o valoare executivă; vorbele lui nu pot deveni fapte, cât timp tabăra adversă deține majoritatea în parlament.

Insularizarea lui Iohannis la Cotroceni ar putea conduce și la scăderea DNA. Dorim să trăim din nou în țara în care nimeni nu luptă contra corupției, nimeni nu e penalizat, toți mituim, toți suntem mituiți?! Dar „mândri că suntem români” într-un stat nefuncțional…

  1. Asa, si? Hai cu solutii, schimba tu ceva! Eu nu dau mitã ṣi nici nu primesc -uite un prim pas. Restul e poveste si de flãcãi care doar povestesc la gura sobei suntem sãtui.

    Raspunde

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.