Teatru GROTESC, cu „o combinație dintre Butt-head și Gigi Maxilar”, în Primăria Arad. Recunoaşteţi personajul?

Deşi de obicei nu procedăm aşa, preluăm astăzi un text de pe pagina de Facebook a fostului consilier local municipal Florin Galiş. Omul povesteşte ce a păţit în Primăria Municipiului Arad. O păţanie demnă de proza absurdă. O păţanie care-l are ca protagonist pe „Omul-care –il – interpreta –pe primar ”. Care, potrivit textului, s-a manifestat într-un mod care ar trebui să ne îngrijoreze pe toţi… Dar, personajul nu e la prima abatere, ieşirile sale necontrolate intrând deja în folclorul local. Ce a făcut de data asta aflaţi din textul savuros al lui Florin Galiş:

Poveste imaginară din lumea reală. Și viceversa.

Mă duc vinerea asta în Primăria Aradului pentru o chestiune personală, fără importanță. Deși am fost consilier în mandatul trecut, recunosc că nu-mi face o plăcere deosebită să calc prin primărie, că atmosfera e sumbră și destui oameni timorați. Tocmai de aceea mă duc rar, și doar dacă am ceva treabă. Chestiunea pe care o aveam nefiind de importanța vitală pentru națiune, gândii că, daca tot mă aflam în zonă, să intru la biroul de Administratie publică, ca să salut colegii de acolo cu care am colaborat bine în cei 4 ani de consiliu. Văd multa agitație, mi se spune că se pregătește o ședința de consiliu pe viteză convocată de primar să rezolve cu pubelele, înteleg ca oamenii au de lucru și cam în 3 minute salut și dau să plec. Când sa ies pe hol din biroul cu pricina, să vezi comedie!
În pragul ușii își făcu apariția un om îmbrăcat intr-un costum vag-lucios, leit ca primarul Aradului, care dezvolta acelasi ranjet de gazela aflată în casting pentru un film despre salvarea planetei și atitudinea prietenoasa a lui Shere Khan, flămând. Sigur, nu bag de seama ca respectivul nu era in mod cert primarul, dar îl salut ca și cum ar fi fost, și dau sa ies pe holul care se deschidea în spatele său. Omul-care –il – interpreta –pe primar (am sa-l denumesc pe scurt OCIP), mă oprește însă marțial cu un “Ce cauti aici, mă”. Impresionat sincer că Omul-care –il interpreta –pe primar era atât de preocupat de incidența mea în zonă, îi răspund ca eram prin primărie și am intrat să-mi salut foștii colaboratori din zona cu pricina, oameni cu care in decursul timpului chiar am avut o conlucrare bună. “Pai cum, acuma intră oricine aici?” zise OCIP. I-am zis lui OCIP ca am fost consilier prin ogradă și deci, raportat la context, nu sunt “chiar oricine”. “N-ai ce să cauți tu aici”, perorează OCIP, moment în care am băgat de seama că individul era foarte serios întru indignare. “Da de ce, zic, e primăria ta?”. Ca si cum i-aș fi dat foc, OCIP se dezlanțuie într-o avalanșă de texte si subtexte: pe de o parte certa angajații că m-au lăsat să intru in biroul cu pricina (de parca bieții oameni trebuiau sa stea de pază la ușă și să selecteze în baza cipului implantat de OCIP – ia uite ce joc de cuvinte); pe de alta mi se adresa mie, recitând formule din chimia de a VI-a. Îi spun să se calmeze și dau să plec, scena părându-mi-se grotescă pâna la cer. La apelul meu la calm, OCIP zice “ hai ca n-am timp de tine, eu trebuie sa lucrez aicea“. Îi răspund, stând încă pe o buză de calm ca n-are decât, doar nu-l opresc eu. Acuma, în paranteză, știu ca puteam să-i dau multe răspunsuri mult mai adecvate de genul “mai bine nu mai lucra, nu vezi unde naiba ne-a adus lucrul tau?!, have a break, kitty – cat ”samd. Dar m-am marginit la formula non-ofensivă. Nemultumit insă si de aceasta, OCIP zice “bine, bine, ai numa grijă” . Mă opresc din drumul meu pe hol, si, curios ca Mowgli la foc, ma intorc si il intreb: “să am grijă la ce?’ . OCIP zice “hai lasa, o sa vezi tu numa”. Continui “ o sa vad ce?” Și apoi, pentru ca buza de calm pe care stăteam a inceput sa se micșoreze ca efect la botox , zic “dacă ți se pare că amenințările tale mă impresionează, să stii că nu”. Nu mai țiu bine minte dacă am zis doar “amenințările tale” sau “amenințările tale de doi lei”, dar din acribie si preocupare ca prietenii care mă citesc sa aibă tabloul cât mai complet, pun si varianta 2. OCIP explodă peste angajații din birourile primăriei, gata sa ghilotineze pe oricare ar fi agreat sau încurajat prezența mea în zonă, mie zicându-mi vorbe încurajatoare de drum bun. Le iau ca atare, nu consider ca trebuie sa continui sceneta asta jalnică, și dau să plec, nu fără un gând că, oare, primarul ăla adevarat pe care cred eu ca ar trebui să-l aibă Aradul, știe cum se comporta sosia lui care îi seamană perfect, ba chiar i-a copiat și râsul ăla mânzesc, marcă înregistrată?! Sfarșit scena 1.
Ies pe holul principal de la etajul 1, acolo unde bunii arădeni știu că se află Sala Ferdinand. In fața sălii, ceva agitație, pregăteală etc. Pe hol, dau peste un distins ziarist ardean (căruia nu-i dau numele că nu vreau sa expun omul la represalii ulterioare). Ne știm de mult, dăm mâna, îl intreb ce mai face. Nici nu apucă omul să raspundă , că pe ușa de pe holul aferent își face din nou aparitia OCIP. Dă să coboare scările, dar ma vede stând de vorbă cu ziaristul. Dau sa-l ignor, dar el bulbuca ochii si zice “Mă, tu nu ai plecat încă?” . Mă uit ca prostul la el, și mă gandesc că fie dorm si visez ceva din Kafka, fie sunt la camera ascunsă. Răspund ” E treaba primarului să spună cine intră si cine nu în primărie?! Nu ziceai că ai treabă?” . Repet: eram pe HOLUL PRINCIPAL DIN PRIMARIA ARADULUI, nu în vreun birou obscur. Banuind ca omul asta crizat din fata mea nu era OCIP, ci chiar primarul, si că mă aflasem în tot acest timp într-o eroare privind calitatea persoanei, îi recomand să-și vadă de treaba lui importantă de primar, pe care musai că o are. Începe sa coboare zglobiu scările, adresându-mi-se cu un ton tot mai pițigăiat, pe măsura ce cobora. Rămân perplex din nou: sa fi intrat OCIP in rolul de dizeuză maltratată, că pe măsura ce cobora, vocea i se pițigăia?! Dialogul continuă peste linia sinuoasa a scărilor din holul primăriei; raspund si eu cu voce tare dizeuzei, spunându-i ceva de genul “bravo primare, asta e treaba ta, să ții seama la cine intră în primăria asta, care e loc public?!” . Sunam ca un duet dramatic din Rigoletto, când dizeuza atinse culmea tremoloului și zise ”Te dau afară!!!!” . Apoi, către sărmanul paznic din cușca de la parter : ‘’ dă-l afara din primărie, acuma, acuma imediat, pe ăla , ăla de sus”, și iesi din scenă pe o ușa laterală, în foșnet de mătăsuri. Săracul paznic, angajat la Poliția locală, ce sa facă? Porni încurcat pe scări, cu expresia pe care o are mecanicul auto atunci cand cineva ii cere sa-i spele rufele. Poate omul știa că în mandatul trecut am fost unul dintre puținii consilieri care s-au luptat pentru majorarea salariilor de mizerie ale celor din Politia locală, vreme în care pe primar îl durea la bașcheți. Poate nu știa. Dar expresia lui aia era, care v-am descris-o. Ziaristul nostru, perplex. Îi zic omului de la locală să stea liniștit, că nu are el vreo vină ca vătaful la care lucrează e crizat, și că voi pleca. Cu ziaristul dăm din umeri a paguba, ne dăm mâna și plec. L-am lasat în urma cu o scenă tare, pe care însă nu o va scrie vreodata.Sfârsit scena 2, și ultima, a dramoletei.
Ei, acuma, la concluzii, ce să zic?! Ca OCIP (omul –care – interpreta –primarul ) era chiar primarul unui oraș cu oarece pretenții la civilitate ?! De asta v-ati prins, sunt sigur, ca și de micul meu joc al oglinzilor. Dar, sincer, mi-e greu să vreau să cred ca primarul unui oraș poate fi ca acest personaj căruia prefer să nu-i dau numele, el fiind pentru mine o combinație dintre Butt-head și Gigi Maxilar, un personaj obscur din filmul “Cu nasu la psihiatru”. Daca cu primul aduce, având aceeasi prezență scenică și satisfacția că poartă un nume reprezentând o parte a corpului, cu al doilea ar trebui sa facă tandem preocupațional. Ceea ce v-am povestit mai sus nu e, din nefericire, vreun exercițiu de stil, mai mult sau mai putin reușit. E un fapt pe care l-am trait personal, vineri, în primăria Aradului. A ARADULUI, nu a dumitale, Domnule Primar.
Dar , hai să nu încheiem prea dramatic. Logica simplă spune că, dacă primăria e a primarului și el poate expulza pe oricine dintr-o cladire publică, poate face la fel cu oricine din oraș sau cu oricine din propria casă, până la urmă. Bine, casa ta e tot a primaurului-vătaf, ca doar Aradul e moșia lui, mostenită din tată-n fiu. Voi fi, așadar, cu mare bagare de seamă dacă o să-l vad prin oraș sau, Doamne- ferește, pe la mine pe stradă. Ceea ce vă recomand și vouă!
Nu știu cum ar fi descris prietenul Eli Pintea, fin acordeur al metaforei, toată povestea de mai sus, dar mai ca aș fi curios, așa, ca o provocare amicală la descriptio mundi. Sau cum ar fi zugravit-o un prieten pictor, sau cum ar fi cântat-o Teo. Dar eu, deși nu am vrut să v-o istorisesc, pentru ca subiectul mi se pare, finalmente, jalnic, am facut-o, pentru ca realismul ăsta, care pare uneori suprarealism si teatru absurd, e lumea în care trăim. De asta și pentru că azi am jucat tenis, relaxat. Dar asta e o alta poveste, vorba lui Kipling, pe care l-am tot citat mai sus. Ei, prietenii mei, poate , chiar au lucruri importante de facut. Eu e posibil ca vreodată să ma apuc de scris teatru. Sper ca ipotetica piesă pe care aș putea-o scrie să nu fie la fel de proastă ca cea pe care v-am istorisit-o, prieteni.

Florin Galiş