În timpul „umanismului critic” al perioadei ceaușiste, una dintre întrebările standard era „Care este rolul social al scriitorului?”. Am răspuns atunci și o cred și astăzi: „Rolul social al scriitorului este să se bată cu morile de vânt și să-și taie singur craca de sub el”. (E adevărat că la tăiatul crăcii, scriitorul a fost și este ajutat atât de autorități cât și de unii confrați.)
Într-o emisiune recentă a unui post de televiziune cu audiență națională, a fost pus în discuție modul prin care Ungaria profund nemulțimită de acordurile de la Trianon, revine încet, dar tenace în Transilvania. Desigur, lucrul acesta este posibil doar fiindcă Ungaria are o politică externă activă și coerentă, pe când politica externă a României este umilă și total ineficientă. (Ar tolera Ungaria să nu fie primită în Schengen cu toate dezavantajele uriașe ce decurg din această situație? Ar tolera Ungaria să aibă pe teritoriul ei tot mai multe trupe și tehnică militară americană, dar cetățenii ei să nu beneficieze de dreptul de liberă circulație în SUA?) Ungaria cumpără pământ în Transilvania, cumpără clădirile cu semnificație istorică, oferă cetățenie maghiară cetățenilor români (nu numai de etnie maghiară, oamenii cedând la avantajele oferite de Ungaria, de exemplu tocmai scutirea de vize pentru accederea în SUA), finanțează echipe sportive cu impact major asupra masei de suporteri. Extrem de activă, politica maghiară folosește din plin lipsa oricărei reacții reale și vizibile a demnitarilor români.
În acest context, situația Teatrului Vechi din Arad, prima clădire de piatră pentru spectacole de pe teritoriului actual al României, reprezintă un adevărat studiu de caz. Inaugurat în 1817 de Iakob Hirschl ca un cadou pentru comunitatea arădeană (indiferent de etnie), Teatrul Vechi din Arad, alături de Teatrul „Mihai Eminescu” din Oravița, reprezintă jaloane al devenirii identității și culturii țării. Tot aici au avut loc și primele proiecții cinematografice (până în 1966). Din anul acela, clădirile (căci sunt două clădiri siameze, locuința Hirschl și teatrul cu posibilitatea de a se intre din una în cealaltă) au fost lăsate INTENȚIONAT în paragină. Fiind monumente istorice, nu s-a putut trece cu buldozerele peste ele pentru a se ridica în locul lor un bloc în centrul municipiului. După 1989, s-a inițiat un parteneriat cu o societate vieneză pentru reabilitarea teatrului și pentru a se crea un centru cultural modern, care să găzduiască două săli de teatru, o expoziție permanentă de sculptură, o cafenea culturală după modelul european interbelic, o librărie, un anticariat, o sală de cenaclu, o sală de expoziții, sediul asociațiilor de scriitori, de artiști plastici etc. Proiectul nu s-a realizat din mai multe motive subiective. În schimb, clădirea a devenit Casa de Cultură a Municipiului, întrucât moderna Casă de Cultură a Sindicatelor stă blocată de peste 33 de ani. De asemenea, în curtea și la subsolul teatrului au avut loc câteva manifestări culturale, cea mai reprezentativă fiind Festivalul de Teatru Underground. Între timp, Teatrul din Oravița a fost restaurat cu fonduri europene la cel mai bun nivel, în schimb cel din centrul Aradului a continuat să fie lăsat în paragină. (Vorbim de peste 50 de ani de delăsare!) Deși nu am izbutit să dăm de testamentul lui Hirschl prin care acesta a donat Teatrul arădenilor, la un moment dat au apărut, nu se știe de unde, niște moștenitori. Aceștia și-au dat repede seama că nu au ce să facă dacă nu au voie să schimbe destinația ruinei și, de teamă să nu fie amendați, au afișat un anunț uriaș prin care se arătau dispuși să doneze oricui clădirile. Nici atunci autoritățile locale nu au reacționat în niciun fel. Ulterior, aceiași moștenitori, văzând interesul tot mai mare pentru terenul din centrul orașului, au cerut o sumă modică pentru a-l vinde. Dar pentru aceasta, era nevoie să renunțe la dreptul de preemțiune Ministerul Culturii și Identității Naționale. Uitându-și menirea, acesta a renunțat fără să clipească chiar și la acest jalon tocmai al culturii și identității naționale. Reprezentantul în teriroriu, adică Direcția de Cultură și Patrimoniu, și-a imitat imediat superiorul, uitând, la rându-i de misiunile ei culturale și de patrimoniu. Ca să nu fie mai prejos, atât Consiliul Județean, cât și Consiliul Municipal s-au grăbit să dea și ei liber la vânzare. (E drept că la presiunea societății civile, consilierii municipali, cu excepția liberalilor majoritari, au votat pentru achiziție.) În numele a zece ONG-uri, am provocat mai multe discuții, conferințe de presă și am publicat cel puțin 40 de materiale în vederea preluării clădirilor. Era ceasul al doisprezecelea! La apelul nostru, în doar două zile au răspuns peste 2000 (două mii) de cetățeni din Arad, din țară și din diaspora. Primăria a continuat să mintă că nu are cei 200.000 de euro pentru a cumpăra Teatrul, pentru reabilitare am propus soluția fondurilor europene aplicată la Oravița. Nu, n-a fost nicio clipă vorba de bani, așa cum a tot repetat primarul chiar și în fața presei. Dovadă că am propus mai multe soluții imediat refuzate. De pildă, aceeași entitate maghiară a cumpărat și un hotel monument istoric, fosta Cruce Albă, unde de asemenea s-au perindat, ca la Teatrul Vechi, o seamă de mari personalități românești și europene. Hotelul respectiv are în componență un fost cinematograf (părăsit, bineînțeles, și el). Acel cinematograf am propus să fie oferit drept monedă de schimb pentru Teatrul Hirschl. Răspunsul: un NU hotărât. Nu, n-a fost nicio clipă vorba de bani, așa cum a tot repetat primarul chiar și public. O altă dovadă, așa cum am spus, o vreme pe clădire era afișat că este oferită GRATUIT! Reaua voință a trecut în balcanica noastră dragă bășcălie, când a fost organizată o mare discuție publică în care toți participanții, politicieni și neafiliați politic și-au declarat ferma voință de a se cumpăra Teatrul Vechi pentru arădeni, așa cum l-a dorit ctitorul. Asta s-a întâmplat la 22 octombrie, în timp ce primarul se amuza că Teatrul Hirschl a fost deja vândut pe șest la 18 octombrie.
După ce ne-am revenit în urma șocului provocat de această mascaradă, am tras patru concluzii:
1. Este probabil mai bine că o entitate maghiară a cumpărat clădirile. După cum s-au comportat administrațiile locale succesive, este limpede că nu au avut niciodată intenția de a restaura acest simbol al identității culturale și naționale.
2. Acum, când clădirile au un proprietar, cerem ca administrația locală să inițieze un Protocol prin care să se asigure accesul tuturor celor îndreptățiți să beneficieze în scopuri culturale de cele două clădiri.
3. Am constatat solidaritatea exemplară a simplilor cetățeni și totodată dezinteresul flagrant al conducerilor organizațiilor de artiști.
4. Toată lumea îmi atrăgea atenția că mă lupt cu morile de vânt și că îmi tai singur craca de sub picioare. Păi, nu acestea sunt rolurile sociale ale unui om de cultură? Din lipsă de spațiu, acesta este doar un rezumat. Dar asigur autoriățile care se declară demagogic responsabile pentru cultura, tradițiile și identitatea națională că lupta pentru Teatrul Vechi continuă!
Gheorghe Schwartz
P.S. Ce ironie mai sinistră cu care ne tot batem în piept: „Nu ne vindem țara!”, „Noi suntem români / Noi suntem români,/ Noi suntem aici pe veci stăpâni” etc.!
Lasă un comentariu