Ultima noastră grijă – alegerile din noiembrie

În urmă cu exact 75 ani, când liderii europeni își sorbeau băuturile tihnite ale amiezii, convinși de angajamentele de pace ale lui Hitler, Polonia o lua pe spate de la nemți într-o invazie ca la carte. Chiar și după aceste prime escaladări ale forței, „deștepții” timpului spuneau cam ceea ce propaganda nazistă plătea să se spună, încercând să inducă în opinia publică ideea unui conflict regional de scurtă durată. Tactica invaziei nemților lăsa loc unei invitații celuilalt colos militar, Armata roșie a lui Stalin, să intre în teren, pe poarta de est, fapt ce se va petrece 17 zile mai târziu. Motivul prezenței rusești în estul Poloniei a fost apărarea cetățenilor polonezi, de etnie ucraineană și rusă. Aducându-mi aminte cât de mult i-a iubit Stalin pe ucraineni în anii 1932-1933, chiar nu am cum să nu-l cred. (I-a înfometat la propriu, lăsând în urmă cca. 7 milioane de cadavre, după unele surse) Nici nu mai conta numărul lor, puteau fi câteva zeci sau sute. În tot acest început, diriguitorii europeni afișau aparența păcii pe teritoriile lor. Ce a urmat, se știe.

Acum, în aceste zile, cel puțin motivațional se repetă cam același scenariu. Sub pretextul apărării cetățenilor ruși din țările limitrofe Rusiei, ursul de la miază-noapte și-a oprit somnul și a plecat la vânătoare. Iar ursul pe unde trece lasă urme. Adânci.

Ceea ce pe noi ar trebui să ne intereseze acum în mod deosebit, pentru a nu repeta greșelile trecutului este cum să ne punem la adăpost de lăcomia lui. Avem asigurată oarecum o alianță puternică, dar înăuntrul ei sunt opinii dintre cele mai diverse. Trebuie spus și faptul că interesele unor astfel de alianțe se schimbă de multe ori în funcție de mai multe criterii. Istoria demonstrează cu vârf și îndesat că ele se rup în momente când te aștepți mai puțin iar timpul rămas pentru repliere este suficient doar pentru a semna acte complet dezavantajoase, chiar umilitoare. Aici intervin adevărații bărbați de stat. Iar România nu îi are. În schimb are o grămadă de oameni de nimic care se înghesuie să ni se prezinte ca fiind onorabili, demni de națiunea noastră și apți de a fi aleși. Niciunul nu se poate înscrie pentru a se alătura acelei galerii pe care istoria noastră o consacră. Sunt mai degrabă pușcăriabili, în cel mai curat sens al cuvântului, dar absolviți temporar chiar de cei puși (tot de ei) să apere dreptatea. Cu astfel de oameni vom întâmpina evenimente de o gravitate cu mult peste cea începută în 1 septembrie 1939.

Care va fi poziția poporului român, lăsat de izbeliște cel mai probabil, datorită slabei calități umane a liderilor lui, rămâne să vedem în următoarea perioadă. Una dintre concluzii este că suntem total nepregătiți unor astfel de desfășurări de forțe iar amenințările care curg din est și vestul imediat sunt de natură să ne îngrijoreze la maxim. (Asta nu o spun eu, ci chiar acei ce cunosc îndeaproape capacitatea noastră de apărare.) Pe noi, oamenii de rând, din păcate. Pe ei, îi interesează să ne zâmbească și să-și împartă influența serviciilor secrete ale țării. De fapt, aceasta ar trebui să fie grija noastră cea mai mare. Să ne asigurăm că cei care ne conduc sunt capabili să o și facă.

Dacă așteptăm doar ca NATO să ne apere, nici oceanul Atlantic nu ne va putea găzdui. Poate că încearcă acum cumva Guvernul, mult prea juvenil, visător și pe alocuri penal al României să redimensioneze bugetul de apărare și să pună la lucru nu „generalii” și „coloneii” făcuți de Băsescu, ci profesioniștii armatei și să nu copieze tendințele comuniștilor de a-i îndepărta pentru a face loc ageamiilor și neaveniților în ale unor astfel de treburi. Oricum, eu așteptări de la ei nu am. Și nici speranțe.