Vântul bate, apa trece, pietrele rămân…

N-am crezut nici în ruptul capului că, la nici doi ani de la protestele din iarna lui 2012, PDL va avea un candidat cu şanse reale la preşedinţie şi şansa de a reveni la guvernare.

În planul său de a nu dispărea, cel mai urât (în sensul de ură) partid din România ultimului deceniu s-a răspândit în tot ceea ce înseamnă dreapta românească competitivă în aceste alegeri.

Când Gheorghe Falcă spunea că PDL e un partid mort şi că este nevoie de altceva pe scena de dreapta din România, am crezut că vorbeşte doar frustrarea. N-a fost aşa iar fuziunea cu PNL vine să confirme planurile diabolice pe care pedeliştii le-au ţesut împreună, desigur, cu Traian Băsescu.

Pentru a continua, aceştia aveau nevoie să se camufleze. Nu aveau însă unde, pentru că PNL era în USL. Aşa că au alimentat diferendele dintre PNL şi PSD până au rupt USL. Nici nu s-a rupt bine USL (în teritoriu, oamenii puşi de PNL erau încă la cârma unor instituţii guvernamentale) că au şi început negocierile pentru „unificarea dreptei”. Pentru a căpăta forţă (şi credibilitate) PDL a luat repede în barcă Forţa Civică. Ulterior, pedeliştii au bătut palma, de pe poziţii egale, cu PNL. Mai mult decât atât, au fost – chipurile – de acord să preia numele istoric de PNL. Şi-au impus însă imnul, acela cu „vântul bate, apa trece, pietrele rămân”, dovadă a perpetuării lor împotriva oricăror vicisitudini. Nici că se putea mai bine, deci, pentru PDL: ca nume nu mai există, însă ca entitate, da. Aceiaşi oameni, aceleaşi caractere, aceleaşi metehne. Şi un far călăuzitor: Traian Băsescu. (Cred că acesta a fost momentul în care Crin Antonescu a conştientizat imensa greşeală pe care a făcut-o punându-le partidul pe tavă şi s-a retras)

Rămânea însă o problemă: delimitarea de Traian Băsescu. Una de ochii lumii, desigur. Păi dacă ei erau catalogaţi drept „băsişti”, trebuiau inventaţi alţii, şi mai băsişti. Aşa a apărut Partidul Mişcarea Populară, cu Elena Udrea. Şi, pentru cei mai justiţiari dintre români, Monica Macovei. Adică, toţi oamenii preşedintelui!

Iată, foarte pe scurt, cum au decurs lucrurile pe scena politică de dreapta din România în ultimul an şi care este explicaţia apariţiei unor candidaţi „din senin”.