Hitler şi exilul legionar (IV)

Nu ştim, nu putem şti, dacă legionarii noştri, „găzduiţi“ de Hitler, mai credeau în „victoria finală“. Fuhrerul susţinea, în continuare, furibundele sale discursuri prin care anunţa „domnia“ de o mie de ani a Reichului asupra lumii (adică un nou sclavagism impus de „rasa superioară“ asupra celei „inferioare“), în timp ce Goebels, „orchestratorul“ propagandei naziste, asigura iminenta apariţie a „armei secrete“, concepută de „geniul“ german şi care va pune capăt războiului. Ea va aduce victoria şi împlinirea destinului poporului german.

Au fost, oare, îmbătaţi de iluzia unei „arme secrete“ şi a invincibilităţii germane? Au acţionat (sau au reacţionat) legionarii pe baza acestei iluzii? Desigur, exilul legionarilor din Germania, în frunte cu Horia Sima, a condamnat actul de la 23 August 1944, al Regelui Mihai ca o „înaltă trădare“. Faţă de cine? Legionarii erau marcaţi de un eroism infantil, dublat de un romantism rupt total de realitatea dură a evenimentelor. De fapt, după Stalingrad, Germania hitleristă a pierdut deja războiul, restul a fost doar o lungă agonie. Invadarea României de trupele sovietice a însmnat cursul firesc, inevitabil, al războiului a cărui ţintă finală era Berlinul şi înfrângerea deplină a Germaniei. Că a fost sau nu ar fi fost 23 August al românilor (nu numai al Regelui Mihai!), cursul şi „sensul“ politic-militar ar fi fost acelaşi, deci să fim serioşi! În semn de condamnare a „cotiturii“ din 23 August 1944, Horia Sima organizează în 26 August, un guvern „naţional“ român, „validat“ în 10 Decembrie 1944, într-un cadru festiv, la „Hotel Imperial“ din Viena, unde miniştrii au depus jurământul în faţa capelanului Bisericii Ortodoxe Române din vechea capitală a Imperiului habsburgic.

Componenţa guvernului:

– Horia Sima, prim ministru

– Mihail Sturdza, ministru de externe

– Vasile Iaşinschi, ministru de interne şi al muncii

– General Platon Chirnoagă, ministru de război

– Corneliu Georgescu, ministru de finanţe

– Grigore Manolescu, ministrul propagandei

– Vladimir Cristi, ministru al cultelor

Guvernul Naţional Român de la Viena a fost considerat de către „răuvoitori“ (susţin legionarii) o marionetă a lui Hitler. De fapt, nu a fost o „marionetă“ deoarece, zic ei, Horia Sima a pus „condiţii“ lui Hitler, printre care: 1. Organizarea unei Armate Naţionale Române, sub comandă românească. 2. Trimiterea trupelor române exclusiv pe frontul sovietic. 3. Drapelul Armatei este tricolorul românesc, etc. Armata „Naţională“ a fost alcătuită din două regimente instruite şi comandate de generalul Platon Chirnoagă. Sarcina „sfântă“ a Armatei „Naţionale“ era continuarea „Cruciadei anticomuniste“, iniţiate de Mareşalul Antonescu, la 22 Iunie 1941. („Oştaşi, vă ordon, treceţi Prutul, zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit!“)

Câteva reflecţii mi se par necesare. Desigur, germanii au considerat actul de la 23 August drept o „josnică trădare a României faţă de Berlin“. Nu altfel gândeau legionarii noştri. „Armata Naţională“ din Germania avea rostul de a ne reda onoarea. „Numai onoarea mai putea fi salvată“ (Mihail Sturdza, ministru de externe în guvernul de la Viena). „Armata Naţională“ şi guvernul „au acţionat sub imperativul refacerii demnităţii naţionale“ (Corneliu Ciucanu). Ciudat raţionament! Deci, demnitatea noastră naţională o datoram fidelităţii faţă de Hitler şi Germania nazistă?

Ce obligaţie „morală“ aveam faţă de cel care ne-a luat Ardealul de Nord şi l-a „dăruit“ lui Horthy? (Dictatul de la Viena). Mergând pe firul logicii legionare am crede că Armata Română din ţară, care tocmai atunci lupta, împreună cu armata sovietică, pentru dezrobirea Ardealului, era „nenaţională“, nu-i aşa? Nu-i aşa! Pentru „onoare“ trebuia să luptăm „până la capăt“ alături de germani? Repet vorbele celebre ale lui Churchill: „În politică nu decide onoarea, ci interesul.“ Sunt vorbele unui cinic? Nu, sunt vorbele unui lucid pragmatic, adeverite de întreaga istorie universală. Ataşamentul legionarilor faţă de Germania nazistă „până la capăt“ a servit „interesul nostru naţional“? Din păcate, NU!