Titlul unui concurs inițiat de Primăria Municipiului Arad și Houston NPA mi-a trezit curiozitatea. CamAradul Sănătății, ce ar putea să fie sau ce semnifică? Inițial, am văzut-o drept o campanie de promovare a unor firme, apoi am înțeles că este de fapt un camarad, un prieten al sănătății. Concursul este o parte integrantă a unei campanii de informare medicală care cere un material jurnalistic original despre un cadru medical profesionist în sănătate al cărui palmares a înregistrat numeroase succese în domeniul sanitar și care a avut parte de aprecierea pacienților arădeni și a colegilor de breaslă. O altă temă ce ar putea fi abordată este lupta pentru apărarea intereselor unor bolnavi ori rezultatele voluntariatelor dintr-un ONG care slujeste în domeniul sănătății sau un anonim ce reprezintă un model pentru comunitate, un exemplu de bună practică în domeniul medical sau social.
M-am hotărât să abordez articolul fără a da nume sau a puncta un anumit subiect din cele alese, ci simplu, am ales să vorbesc despre toți cei care pot fi numiți pe drept cuvânt camarazi ai sănătății. Îi găsim peste tot, oameni cu suflet mare și credință, care sunt aproape de semenii lor aflați în suferință. Dar, la celălalt pol sunt ceilalți, adică cei care și-au ales această nobilă meserie doar pentru că ea, prin statutul ei, prezintă anumite avantaje sociale sau, de ce nu, o carte de vizită „cu margini aurite”.
A fi medic este un har dat de Dumnezeu, pentru oameni cu vocație. Pentru a profesa această nobilă meserie trebuie să iubești oamenii, să te pui în slujba lor după cum cere jurământul lui Hippocrate, pe care fiecare l-a făcut la sfârșitul studiilor.
Medicii de ieri și de azi
Nu voi implica terțe persoane în această paralelă ci voi vorbi strict despre mine. Cu mulți ani în urmă, copil fiind, o întâmplare mai puțin fericită m-a adus pe patul de spital. Atunci, pentru prima dată, am văzut cine sunt oamenii în halate albe. Copii eram cu toții, însă eram tratați diferit.
Cei cu părinți cu dare de mână erau pupați și drăgăliți iar ceilalţi erau lăsați în plata Domnului. În virtutea acestei realităţi crude, toți incompetenții chemaţi să-mi salveze viața au dat chix, declarând la unison- ..”lasciate ogni speranza , voi ch’entrate” – „Voi ce intraţi, lăsaţi orice speranţă!”
După aproximativ trei luni am ieșit din spital așa cum am intrat, dar cu ceva în plus, respectiv râie și păduchi. De mișunătorii din păr am scăpat ușor, adică m-am tuns. Dar scabia, conform indicațiilor unui specialist din interiorul spitalului, de unde am luat-o, care a catalogat-o drept o banală alergie, nu m-a părăsit decât cu ajutorul unui medic adevărat. Fără a o mai lungi, în urma unor analize destul de jenante, în final o doamnă doctor de la spitalul de copii, cu o vârstă respectabilă, a elucidat „misterul” prescriindu-mi tratamentul adecvat.
Apoi, un medic tânăr a dovedit că știe mai multă carte decât o întregă secție a unui spital și mi-a găsit leacul pentru problema pentru care mă internasem fără vreo speranță de rezolvare. Nu pot decât să-i mulțumesc.
Câțiva ani mai târziu, am avut ocazia să observ mai multe aspecte din viața medicală. Medicii tineri, în special stagiarii care muncesc, cum zice poetul, pe o monedă de argilă, au suflet și dragoste vis a vis de semenii lor.
„Pentru noi, rezidenții, este foarte greu, la ieșirea din facultate știm în mare parte doar teorie. A fi medic cere mult mai mult. Practica, asta este ceea ce te face un medic bun. Din păcate fără a acuza pe nimeni, medicii cu o anumită vechime nu sunt dispuși să ne împărtășească din cunoștințele lor. Unii chiar ne scot afară din cabinet când fac consultație. Cea mai mare problemă a noastră, a rezidenților, este că, după terminarea rezidențiatului nu ai certitudinea că îți vei continua meseria. Posturile de medici sunt blocate. Până în prezent, anual se scot unul sau două posturi pe spital. Oare de ce ne mirăm că mulți dintre noi aleg drumul pribegiei? În alte țări un medic începător, dar care are cât de cât cunoștințe în domeniu, este plătit cu 8000 de euro lunar. Faceți o comparație cu cei 1500 de lei pe care îi primim aici. Ar mai fi multe de spus, lipsa dotărilor și nesiguranța zilei de mâine ne fac pe noi, slujitorii uneia dintre cele mai nobile meserii, să devenim tot mai sceptici și mai nepăsători la ceea ce, de fapt ar trebui să facă parte din însăși ființa noastră. Cu toate acestea, suntem mulți și buni. Rămânem cu sufletul la ceea ce am visat când am călcat pentru prima oară pe treptele facultății de medicină. Am jurat să slujim omului de lângă noi, să fim alături de cei suferinzi, indiferent de starea lor materială sau etnie. Din păcate sistemul nu face decât să ne pună rând pe rând cu botul pe labe. Încă suntem puternici, încă rezistăm, dar până când?”, ne declară plină de emoție, dar înflăcărată de pasiune pentru meseria pe care și-a ales-o, o doamnă medic rezident.
Oamenii din umbra medicului
Față de alte orase, ne putem considera privilegiați ai sorții. Ni s-a acordat o mare șansă, adică o școală postliceală sanitară. An de an, de pe băncile acestei școli iese un număr mare de absolvenți. Fiecare dintre ei având în traistă vise și speranțe. Dorința de a fi folositor celor suferinzi este ceea ce i-a determinat să urmeze cursurile acestei forme de învățământ. Din păcate, la absolvire realizează că traista plină de speranțe se golește puțin câte puțin. Mulți dintre ei nu îşi găsesc un loc de muncă. Restructurările din sistemul sanitar sau nepăsarea guvernanților fac ca majoritatea să aleagă drumul străinătății, preferând să îngrijească copii sau bătrâni prin alte ţări de soare pline.
Una dintre doamnele care slujesc sub pavilionul crucii roșii este Elena Szentesi. Din 1998 este profesor la școala sanitară. Crezul ei de căpătâi este „Nu zidurile fac o școală ci spiritul care domnește întrânsa (regele Ferdinand )”.
Datorită acestui crez, profesoara Elena Szentesi a rămas să educe, cu multă dragoste, generații de elevi. Ar fi putut să renunțe, ar fi putut să se dedice unei alte meserii, ar fi putut să aleagă drumul străinătății. A preferat să rămână alături de elevii ei dragi de care, în atâția ani, s-a atașat cu dragoste maternă. Unul dintre crezurile sale, pe care îl și împărtășește fiecărei promoții, este: „Am credința că Dumnezeu, prin mine, ajută bolnavii. Dumnezeu mi-a dat creier, mi-a dat judecată, iar mie nu-mi rămâne decât să le folosesc pentru binele omului.”
Elena Szentesi nu numai că educă elevii, dar este receptivă și la problemele semenilor săi. Proiectele sale sunt nenumărate. Unele dintre ele au avut ca scop ajutorarea câtorva copii abandonați de la centrele de plasament. Scopul era ca aceștia să simtă cel puțin pentru câteva ore că sunt iubiți. Că există cineva căruia îi pasă de ei. Cele mai multe proiecte îi implică pe copii și bătrâni, ei au cea mai mare nevoie de atenție și de tot ajutorul posibil. Mai nou, este implicată într-o emisiune radiofonică prin intermediul căreia încearcă să facă educație de sănătate pentru trup și suflet.
Între vise și realizări nu poate să pună semnul egalității. Prea multe vise, prea puțin sprijin pentru realizări. Din păcate, ca mai toți slujitorii în halate albe cu însemnul crucii roșii, sistemul a reușit treptat treptat să îi domolească elanul. Doar voința sa de fier și dragostea pentru cei în suferință o mai fac să continue. Un proiect are la bază o școală de vară pentru copii defavorizați. Speră ca acest proiect să devină viabil în cât mai scurt timp. Spre deosebire de alte proiecte nefinalizate, cum a fost și înființarea unor cluburi de prevenție pentru sănătate. Toate tentativele au eșuat lamentabil din cauza lipsei de fonduri. Doritori există și acum dar forurile superioare nu au considerat necesar să se implice în aceste proiecte. Pentru cei de sus nu există termenul vital sau necesar. Au tratat totul cu totală indiferență și nepăsare, ceea ce a dus la eșecul tuturor inițiativelor de acest gen.
În loc de imposibil spun: Se poate!
Mie personal mi-ar plăcea enorm să nu mai aud cuvintele imposibil, nu avem și nu se poate. Generația mea vrea doar atât, să nu existe imposibil ci să existe doar: se poate! Un popor bolnav nu va construi niciodată. Eventual va rămâne cu ce a avut. Vreau ca generația mea să poată să se mândrească cu realizările viitoare. Să fim noi aceia care vom clădi pentru urmașii noștri. Să fim noi aceia care vom putea să aducem o alinare părinților și bunicilor noștri. Cu un sistem de sănătate aproape inexistent nu vom face nimic, pentru că, încet-încet, fluturii care ar trebui să fim noi nu vor mai ajunge niciodată fluturi, ci doar larve fără idealuri și speranțe.
Lasă un comentariu