Letargie autumnală

Arădenii se dovedesc din ce în ce mai comozi, mai plictisiţi de viaţă, mai introvertiţi. Nu mă refer aici la viaţa politică, unde se strâng tot atotştiutorii, nici de viaţa artistică sau culturală, care a devenit un fel de pelerinaj: aceleaşi public la Teatru, acelaşi la Filarmonică, pe la vernisaje sau lansări de carte tot aceleaşi feţe. Până şi pe la cafenelele scumpe vedem aceleaşi personaje, care stau la o cafea scumpă şi molfăie covrigi de la Gigi, etalându-şi punga cu rămăşiţe de susan lângă telecomanda de Mercedes şi I-phone-ul 6 plus (care cică-i printre cele mai bengoase de pe la noi). Sigur, nu-s aceleaşi grupuri, fiecare instituţie cu grupul-ţintă, chiar dacă uneori se mai întretaie între ele. Esenţa e că nu mai există acel tumult decât pe la manifestări cu miros electoral, unde micii şi berea sunt pe gratis, deşi îi costă tot pe arădeni, mai mult decât îşi dau ei seama. În rest, n-avem viaţă socială, manifestările de tot felul scot din case din ce în ce mai puţini arădeni, fie că aceste manifestări sunt organizate de administraţie, fie de diferite ONG-uri, fie că tema e una de interes larg, fie de nişă. Această plictiseală comună, această lipsă de entuziasm, este sinonimă cu o lehamite, ceea ce înseamnă începutul formării unei societăţi moarte, robotizate, fie şi în acei stropi de cultură care înseamnă un concert bun, o piesă de teatru mai răsărită, câte o personalitate de import, mai un cor sau un solist de renume naţional şi (uneori) mondial. Ca să exemplific această lehamite, până şi comemorarea celor 13 Generali a trecut cam neobservată, deşi a fost „cuplată” de o manifestaţie (!?) a Noii Drepte. Până la urmă a ieşit un fel de caca-maca de pseudo-conflict, deşi presa a încercat cât de cât să scoată o ştire dintr-un scandal-fiasco! Arădeanul, care altă dată se manifesta pro sau contra, acum a şi uitat că tocmai a fost 6 octombrie. Nu, n-a devenit mai tolerant, nu l-a atins nici o vorbă de duh venită de la Hristos, nu l-a cuprins sindromul păcii mondiale ci, pur şi simplu, i se rupe… Nu-l mai interesează că aşa-zişii bizoni parchează pe linia de tramvai, că se fură ziua-n amiaza mare din magazine, că bălăriile cresc din trotuar, că pasajele devin monument istoric, că salariile sunt constante şi că preţurile cresc etc. Pur şi simplu nu-i pasă. Ceea ce, ca să reiterez, înseamnă moartea unei societăţi care avea ca şi crez mândria de a fi arădean!