Aradul, între Mişa bacsi şi Mişi bacsi

Oricât am vrea să alimentăm mitul patriotismului local, trebuie să recunoaştem că Aradul nu prea are pesonalităţi. Iertaţi-mi exprimarea, causticul şi cinicul modului de a pune problema, dar Aradul nu are personalităţi VII. Iertaţi-mi încă o dată lipsa de condescendenţă faţă de Arad, dar chiar nu avem personalităţi vii, nu doar prin prisma faptului că trăiesc sau nu, ci că noi respirăm prin ele. Sau nu…

De fapt şi în fapt avem personalităţi, dar nu ne ştim/nu le ştim aprecia contribuţia. Printr-o coincidenţă aparent ciudată, dar perfect adaptabilă, astăzi vreau să scriu despre Mişa sau Mişi, sau despre amândoi. N-aş fi abordat, poate, acest sensibil subiect dacă un prieten frumos n-ar fi organizat o competiţie judoka în cinstea şi memoria celui ce a fost Mihai „Mişa” Botez. Şi,dacă, tot acum, regretăm plecarea înspre lumi mai bune a unui altui Mihai, „Mişi”, pe numele de alint, pe care publicul cititor şi cunoscător îl ştie ca etern pictor peisagist al unui Arad veşnic îndatorat lui: Mihai Takacs.

Între Mişa bacsi şi Mişi bacsi nu pot să aleg! Amândoi, împreună şi separat, au făcut, fac şi vor face cinste Aradului nu acum, nu peste cinci sau zece ani, ci şi peste 100 de ani.

Eu cred că, dacă mergem prin Arad, stradă cu stradă, puţini îşi mai aduc aminte că Popescu-Tăriceanu, Călin Anton pe numele mic, sau Raţiu, Ion, cum îl ştia lumea, sau omul cu papion, au fost deputaţi de Arad. În politică, vremurile sunt efemere, dar oamenii de valoare – cu tot respectul pentru Tăriceanu sau, mai ales, Raţiu – cum sunt Mişa bacsi sau Mişi bacsi rămân în conştiinţa arădenilor şi a Aradului.

Vorbim despre Arad, despre arădeni, şi orice acţiune comemorativă, fie că e vorba de judo, pictură sau arhitectură – aici mă-nclin cu respect şi faţă de Milos Cristea – înseamnă respectul pentru propria identitate. În primul rând identitatea arădenilor, dar şi, ca zestre, a celor care, efemer sau permanent, simt arădean.